Pe aceeași temă
Fragment din volumul „Facebook. Fabrica de narcisim” de Teodor Baconschi, carte apărută recent la editura Humanitas.
„Facebook e pentru bârfă“, îmi scria cineva. În zilele noastre, bârfa e hobby-ul umanităţii post-industriale. Bârfesc, deci exist. Succesul acestei practici are ca principal ingredient voluptatea nepedepsită a voaiorismului generalizat. În viaţa reală, voaiorismul e dubios şi dificil. El presupune imixtiuni organizate în intimitatea altcuiva, eventual protejată legal. Pe FB – ca şi pe YouTube – materialul clientului se etalează de bună voie. Oamenii îşi narează viaţa curentă, îşi dezvăluie voluntar stările de spirit, gândurile, problemele (chiar intime) sau aspiraţiile, oricât de mărunte, oricât de smintite. O tribulaţie personală mărturisită public e mai uşor de suportat, chiar dacă reacţiile empatice sunt stereotipe şi formale. Anunţi moartea unui bun prieten şi te alegi cu o mulţime de formule consolatoare sobre („RIP“) sau mecanic pioase („Dumnezeu să-l odihnească“ etc). Te declari emoţionat de un examen, ţi se urează coral „baftă“! O fotografie cu pisicuţul tău convalescent va fi întâmpinată cu o salvă de înduioşări prefabricate („vai, ce drăguţ e!“, „scumpul de el“ sau, în varianta snob anglofonă: „cute!“).
La noi, în spaţiul ortodox, sfinţii din sinaxare sunt ritmic sărbătoriţi pe FB, într-o maree pietistă de firitiseli onomastice, iconiţe catolicizante şi candele ruseşti. Solidarizările sunt dublate de invidii ascunse, comparaţii flatante şi fariseice sau identificări sumare. Pulsiunea narcisică se dovedeşte irepresibilă. Oamenii simt că mica lor lume, fuzionată cu marea trăncăneală de pe FB, nu este în sine atrăgătoare. De aceea, unii dezvoltă – ca în Evul Mediu – tehnici de captatio benevolentiae bazate pe „afectarea modestiei“. Admit, bunăoară, că sunt incapabili să repare ştecherul, amplasează înainte de confesiune interjecţii auto-ironice, se declară neputincioşi, cerşesc asistenţa într-un registru ingenuu. În faţa atâtor exerciţii de minimalizare, simpatia interlocutorilor e aproape automată. Se dau sfaturi, se comunică dificultăţi similare, dimpreună cu soluţiile lor originale, sau recuperate din tradiţie.
FB oferă deopotrivă paradisul îndoielnic al dicteului automat şi impenitenţa delirantă a salatei de cuvinte. Un singur exemplu, cules în ziua în care scriu aceste rânduri şi semnat Gigi Leonte: „VOI/NOII" – am luptat "1989 " – (răsculat) pentru libertate . " LIBERTATE "înseamnă : liberalism a te mişca precum o biluţă de mercur sau de rulment . teorema înţeleaptă , în firea omului data de "i" BRATIENI" .@PAKKAT – Românii , românia dupa 1989 , au intrat ,. mai usor , înapoi în perioada primitivă a comunismului sclavagist Istoria va fi parte integrantă din neam. – Iliescu/gorby/KGB cu toata camarila lor se opun ANTANTEI“.
Greu de supravieţuit unui asemenea şoc! Umanitatea, declinată în toate cazurile sale de agregare sau disoluţie… Logica, trimisă în vizită la Muzeul Torturii. Viziuni profetice, la solduri, mesianisme de cartier, apocalipse de o involuntară veselie tristă. Totul stă sub semnul ţărănesc al suspiciunii: trebuie să fie acolo ceva! Nu iese fum fără foc! E cu neputinţă ca aparenţele să nu înşele… Colecţia atitudinală pare nesfârşită. Nu mai are conotaţii locale şi sezoniere. Corpul social este secţionat în manieră geologică, expunând straturi străvechi şi repertorii de cimitir vesel. Oameni cu niveluri culturale strident contrastante ajung să-şi „vorbească“, să se învecineze virtual, să se bată pe umăr.
Rezultatul acestor ciocniri e mirobolant, pentru că nu mai lucrăm doar cu (veşnic româneasca) dualitate sat-oraş, ci şi cu felurite subculturi cristalizate după căderea comunismului: hipsteri, rockeri, activişti gay, feministe, urban cowboys, posesori de Harley, fani Cătălin Botezatu, peşti de Dorobanţi, nostalgici disco, fete de la ţară care fac PR la firme de pază, rebusişti justiţiari, singuratici tenebroşi, romancieri privaţi, blogheriţe de dreapta, marghioale care dau în bobi, vânzători de kebab, naşi, cumetri, cuscri, pensionari mânioşi. Babilonia e şarmantă, ca o bruscă resurecţie a experimentului dadaist. Un singur exemplu, cules din pagina mea. Postez ceva despre presa 100% partizană, care-şi pierde astfel credibilitatea. Eduard Klement, din lista mea de prieteni, intervine: „filozofus non fuckit barba“. Recunosc, totuşi, Noctes Atticae şi intru în joc, solicitându-i junelui „un pic de klemenţă“. Îmi răspunde sec, dar scriind de data asta „normal“: „n-am clemenţă“. Încerc o diversiune: „nici măcar într-o noapte attică? Treceţi atunci la De Reditu suo!“ Game over! Klement cel Inclement habar n-avea de Aulus Gellius, d-apoi de Rutilius Namatianus! Până la urmă, nu „barba“ conta, ci acel facit, devenit fuckit!
Evident, probele făţişe de agramatism compromit, cel puţin în principiu. Dar e loc pentru toate figurile şi opţiunile, într-un cocktail indefinit, care mixează poezia isihastă cu virtuţile sucului de mere, pozitivismul de almanah cu huiduiala de meci, flora de maidan cu fineţea ikebanei. Aici, se răsfaţă tracomanii inflexibili, nepoţii redutabili ai protocronismului, care susţin că romanii au fost cuceriţi de daci şi că, potrivit Tăbliţelor de la Tărtăria, Iisus Hristos s-a născut în Hyperboreea noastră valahă… În cutare ungher se perpelesc anticapitaliştii viscerali, gata să pună bombe în băncile vinovate de Criză şi să incendieze avuţiile nemeritate ale noilor îmbogăţiţi. Grupul nostalgicilor ceauşişti, care şi-ar dori învierea lui Vlad Ţepeş şi înflorirea unui regim de mână forte nu face decât să recruteze noi adepţi. O specie feroce e cea a loialiştilor mesianici, lipiţi de idolul lor politic împotriva oricărui argument raţional. Fermecători mi se par şi expatriaţii aroganţi, care îi beştelesc pentru inacţiune pe compatrioţii rămaşi la vatră: „chiar nu vă pasă de ce se întâmplă în ţară?“
O tot mai largă categorie e cea a conspiraţioniştilor, constant îndatorată sentimentului că trăim într-o lume nesigură. Orice se petrece trebuie citit în cheia alegorică a complotului anti-românesc: trădarea de neam, inspirată de forţele absconse ale cabalei mondiale, se cere denunţată în fiecare clipă. Nu pot fi ignoraţi filo-ruşii (cu tot cu verii lor neo-legionari) gata să exalte vedenia împărăţiei pan-ortodoxe chemate să îngenuncheze decadenta aroganţă a occidentalilor papistaşi sau protestanţi. Dar nici rusofobii hepatici nu pot fi trecuţi cu vederea, mereu speriaţi, mereu la pândă… Un pic surprinzătoare această ignoranţă vivace, punctată de superstiţii, dar capabilă să suscite cele mai fervente pasiuni geopolitice. Planiglobul fobiilor sau adoraţiilor noastre e, dacă vreţi, mai mare decât al altora. Există francofili necondiţionaţi şi oameni care, doar pentru că nu ştiu nimic despre Franţa, încep s-o deteste. Germanofili şi opusul lor neînduplecat. Pro-americani de granit şi anti-americani de bronz. Amatori ai Italiei şi dispreţuitori ai „mizeriilor“ peninsulare. Lusofili şi sinolatri. În plus, fiecare conlocutor virtual vrea să te înveţe ceva: unul predă lecţii de istorie. Altul, de mecanica fluidelor. Poţi frecventa – la alegere – cursuri serale de grădinărit, ore de învăţământ politic, seminarii de pescuit static, introduceri în arhitectură, pilde inepte despre sfinţii stâlpnici sau prelegeri de gender studies. Nimic nu lipseşte din catalog.
