Pe aceeași temă
Fragment din “Intelectualii” de Paul Johnson, volum reeditat recent la editura Humanitas.
Marx a dat dovadă de o atitudine ambivalentă faţă de fapte, ca de altfel şi faţă de filozofia lui Hegel. Pe de-o parte, a petrecut decenii de viaţă recoltând fapte, care s-au concretizat într-o sută de caiete uriaşe. Acestea erau însă faptele care se găseau în biblioteci, fapte din documente oficiale. Genul de fapte care nu-l interesau pe Marx erau faptele care se cereau descoperite prin studierea, cu ajutorul propriilor ochi şi urechi, a lumii şi a oamenilor care trăiau în ea. Era un şoarece de bibliotecă desăvârşit şi incorigibil. Nimic din lume nu l-ar fi scos afară din bibliotecă şi din birou.
Interesul lui pentru problema sărăciei şi a exploatării data din toamna anului 1842 când, la douăzeci şi patru de ani, a scris o serie de articole despre legile care guvernau dreptul ţăranilor localnici de a aduna lemne. Conform celor afirmate de Engels, Marx i-a spus că „studiul său asupra legilor privind furtul lemnelor şi investigaţiile sale asupra ţărănimii din Moselle i-au mutat atenţia de la simpla politică la condiţiile economice şi deci la socialism“. Nu există însă nici o dovadă că Marx ar fi vorbit efectiv cu ţăranii şi cu proprietarii de pământ şi că ar fi studiat condiţiile la faţa locului.
A scris din nou, în 1844, pentru săptămânalul financiar Vorwärts (înainte), un articol dedicat situaţiei ţesătorilor din Silezia. Nu a fost însă niciodată în Silezia, nici nu a vorbit vreodată, după câte ştim, cu vreun ţesător: ar fi fost un lucru foarte neobişnuit pentru el. Marx a scris toată viaţa despre finanţe şi industrie, dar nu a cunoscut decât două persoane care să aibă vreo legătură cu procesele financiare şi industriale. Unul era unchiul său din Olanda, Lion Philips, un om de afaceri prosper care a creat ceea ce avea să devină într-o bună zi vasta companie electrică Philips. Concepţiile unchiului Philips asupra întregului proces capitalist ar fi fost foarte bine documentate şi interesante dacă Marx s-ar fi ostenit să le analizeze. Însă el nu l-a consultat decât o singură dată, în privinţa unei chestiuni tehnice legate de marea finanţă, şi, deşi l-a vizitat de patru ori pe Philips, vizitele nu aveau ca obiect decât afaceri strict personale legate de averea familiei. Cealaltă persoană în temă era chiar Engels. Marx a refuzat însă invitaţia lui Engels de a-l însoţi într-o vizită la o filatură de bumbac şi, după câte ştim, Marx nu a pus niciodată piciorul în vreo filatură, fabrică, mină sau orice alt loc de muncă din industrie.
Dar ceea ce este încă mai izbitor este ostilitatea lui Marx faţă de tovarăşii săi revoluţionari care aveau o experienţă de acest gen – adică muncitorii care căpătaseră conştiinţă politică. A întâlnit pentru prima dată asemenea oameni în 1845, când a întreprins o scurtă vizită la Londra şi a participat la o întrunire a Societăţii de Educare a Muncitorilor Germani. Nu i-a plăcut ceea ce a văzut. Acei oameni erau în cea mai mare parte muncitori calificaţi, ceasornicari, tipografi, cizmari; liderul lor era un pădurar. Erau autodidacţi, disciplinaţi, solemni, bine-crescuţi, foarte antiboemi, nerăbdători să transforme societatea, dar moderaţi în privinţa paşilor practici pe care trebuiau să îi urmeze pentru a-şi atinge scopul. Nu împărtăşeau viziunea apocaliptică a lui Marx şi, mai presus de toate, nu foloseau în vorbire jargonul lui academic. El i‑a privit cu dispreţ: carnea de tun a revoluţiei, nimic mai mult.
Marx a preferat întotdeauna să se asocieze cu intelectuali din clasa de mijloc, asemenea lui. Când Engels a creat Liga Comunistă ca şi atunci când au pus amândoi bazele Internaţionalei, Marx s-a asigurat ca socialiştii din rândurile clasei muncitoare să fie eliminaţi din toate posturile cu oarecare influenţă şi să facă parte din comitete doar ca simpli proletari statutari. Motivele sale ţineau în parte de snobismul intelectual, în parte de faptul că oamenii cu o reală experienţă a condiţiilor din fabrici tindeau să fie ostili violenţei şi favorabili îmbunătăţirilor modeste, progresive: aceştia erau pe drept cuvânt sceptici în privinţa revoluţiei apocaliptice pe care Marx o susţinea ca fiind nu doar necesară, ci şi inevitabilă.
Unele dintre cele mai veninoase atacuri ale lui Marx erau îndreptate împotriva unor astfel de oameni. Aşa că, în martie 1846, la Bruxelles, în faţa participanţilor la o întrunire a Ligii Comuniste, el l‑a supus pe Willliam Weitling la un fel de proces. Weitling era fiul sărac şi nelegitim al unei spălătorese, nu a cunoscut niciodată numele tatălui său, a fost ucenicul unui croitor şi, autodidact, prin muncă cinstită şi grea, ajunsese să îşi câştige numeroşi adepţi în rândurile muncitorimii germane. Obiectul „procesului“ era acela de a insista asupra „corectitudinii“ doctrinei şi de a elimina orice exponent înfumurat al clasei muncitoare care era lipsit de formaţia filozofică pe care Marx o considera esenţială.
Atacul lui la adresa lui Weitling a fost extrem de agresiv. Acesta era vinovat, susţinea Marx, de a fi condus o rebeliune în absenţa unei doctrine. Lucrul ar fi fost foarte bun în barbara Rusie, unde „poţi construi sindicate victorioase cu tineri proşti şi cu apostoli. Însă într‑o ţară civilizată ca Germania ar trebui să fie clar că nimic nu se poate obţine fără doctrina noastră“. Şi apoi: „Dacă încerci să-i influenţezi pe muncitori, în special pe muncitorii germani, fără a dispune de corpusul unei doctrine şi de idei ştiinţifice clare, atunci ajungi doar să faci jocul găunos şi lipsit de scrupule al propagandei, ducând în mod inevitabil pe de o parte la instaurarea unui apostol inspirat şi, pe de alta, la a unor măgari care să-l asculte cu gura căscată.“ Weitling a răspuns că nu devenise socialist pentru a învăţa despre doctrine întocmite într-un birou; el vorbea pentru muncitorii adevăraţi şi nu avea să se supună punctului de vedere al simplilor teoreticieni care erau departe de lumea dureroasă a muncii adevărate. Faptul, a spus un martor ocular, „l-a înfuriat într-atât pe Marx, încât a lovit atât de violent cu pumnul în masă că lampa s-a cutremurat. Sărind în picioare a strigat: «Ignoranţa nu a ajutat încă pe nimeni.»“ Întrunirea a luat sfârşit cu Marx străbătând „camera în sus şi în jos pradă unei furii violente“
