Pe aceeași temă
Fragment din volumul „Credințele mele” de Bertrand Russell, editura Humanitas
Nevoia practică de reguli morale apare din pricina conflictului dintre dorinţe, fie ale unor oameni diferiţi, fie ale aceleiaşi persoane în momente diferite sau chiar în acelaşi moment. Un om are poftă să bea, dar în acelaşi timp doreşte ca în dimineaţa următoare să fie apt de muncă. Noi îl considerăm imoral dacă adoptă o linie de conduită care se soldează cu o satisfacere totală mai mică a dorinţelor sale. Îi taxăm negativ pe oamenii care care sunt extravaganţi ori nesăbuiţi, chiar dacă nu fac rău altora, ci doar lor înşile. Bentham presupunea că întreaga morală poate fi derivată din 'interesul egoist luminat' şi că o persoană care ar acţiona întotdeauna călăuzită de propria sa satisfacţie maximă pe termen lung ar acţiona întotdeauna moral. Eu nu pot accepta această concepţie.
Au existat în istorie tirani cărora le făcea maximă plăcere spectacolul aplicării torturilor; şi nu-i pot lăuda pe asemenea oameni atunci când prudenţa îi făcea să cruţe vieţile victimelor lor pentru ca a doua zi schingiuirile să poată fi continuate. Totuşi, mutatis mutandis, prudenţa este o componentă a vieţii lăudabile din punct de vedere moral. Chiar şi Robinson Crusoe avea prilejul să practice sârguinţa, auto-controlul şi prevederea, care trebuie recunoscute drept calităţi morale, întrucât îi sporeau satisfacţia totală fără a aduce prejudicii altora. Această parte a moralei joacă un mare rol în educarea copiilor de vârstă fragedă, prea puţin înclinaţi să se gândească la viitor. Dacă ea ar fi practicată în mai mare măsură în viaţa ulterioară, lumea ar deveni repede un paradis, dat fiind că ar fi preîntâmpinate războaiele, care sunt acte izvorâte nu din raţiune, ci din pasiune. Dar, în ciuda importanţei pe care o are prudenţa, ea nu constituie partea cea mai interesantă a moralei. Prudenţa nu constituie nici partea care ridică probleme intelectuale, de vreme ce nu presupune apelul la nimic ce depăşeşte interesul egoist.
Partea moralei care nu ţine de prudenţă este, în esenţă, analogă dreptului sau regulamentului unui club. Ea constituie o metodă de a-i face pe oameni capabili să convieţuiască într-o comunitate în pofida eventualelor conflicte dintre dorinţele lor. Aici sunt însă posibile două metode foarte diferite. Una este metoda dreptului penal, care-şi propune o simplă armonie exterioară, ataşând consecinţe neplăcute actelor care obstrucţionează în anumite moduri împlinirea dorinţelor altor oameni. Aceeaşi este şi metoda criticii sociale: a fi dezaprobat de către propria societate este o formă de pedeapsă, pe care majoritatea oamenilor caută s-o evite nedând prilej să se observe că se abat de la codul grupului din care fac parte.
Există însă şi o altă metodă, mai fundamentală şi cu mult mai satisfăcătoare atunci când este încununată de succes. Ea constă în modificarea caracterelor şi a dorinţelor oamenilor în aşa fel încât să fie minimizat numărul prilejurilor de conflict, făcând ca împlinirea dorinţelor unuia să fie pe cât posibil compatibilă cu împlinirea dorinţelor celorlalţi. Din acest punct de vedere iubirea este mai bună decât ura, întrucât creează între dorinţele persoanelor în cauză armonie în loc de conflict. Doi oameni între care există iubire izbutesc sau eşuează împreună, pe când atunci când doi oameni se urăsc reciproc, succesul oricăruia din ei înseamnă eşecul celuilalt.
Dacă avem dreptate spunând că viaţa umană împlinită este inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere, e limpede că regulile ce alcătuiesc codul moral al unei comunităţi nu au caracter ultim şi auto-suficient, ci se cer examinate spre a vedea dacă sunt ca şi cum ar fi fost instituite de către înţelepciune şi bunăvoinţă. Aztecii considerau drept o îndatorire penibilă a lor să consume carne de om, temându-se că altminteri Soarele s-ar întuneca. Greşeau în ştiinţa lor; şi pesemne că şi-ar fi dat seama de eroarea pe care o comiteau dacă ar fi nutrit cât de cât iubire faţă de victimele sacrificiale. Unele triburi îşi ţin în întuneric fetele cu vârste între 10 şi 17 ani, pentru ca razele soarelui să nu le facă gravide. Dar oare codurile noastre morale moderne nu cuprind nimic analog acestor practici barbare? Oare noi interzicem numai lucruri care sunt cu adevărat dăunătoare, sau care sunt, oricum, atât de abominabile încât nicio persoană cu bun simţ nu le-ar putea apăra? N-aş fi atât de sigur că lucrurile stau aşa.
Morala curentă este un bizar amestec de utilitarism şi superstiţie, unde însă, cum e şi firesc, precumpăneşte componenta supestiţioasă, de vreme ce superstiţia se află la obârşia regulilor morale. Iniţial, anumite acte au fost socotite dezgreabile zeilor şi au fost interzise prin lege pentru că mânia divină se putea abate nu doar asupra indivizilor vinovaţi, ci şi asupra întregii comunităţi. Astfel a luat naştere noţiunea de păcat, însemnând ceea ce îi displace lui Dumnezeu. E cu neputinţă de explicat raţional de ce anumite acte erau atât de iritante pentru divinitate; ar fi, bunăoară, foarte greu de spus de ce era potrivnic voinţei divine ca iedul să fie fiert în laptele mamei sale. Dar se ştia prin revelaţie că lucrurile aşa stau. Uneori poruncile divine căpătau interpretări curioase. De exemplu, nouă ni se spune să nu muncim sâmbăta, iar protestanţii interpretează asta în sensul că sâmbăta nu trebuie să ne distrăm. Noii interdicţii i se atribuie însă aceeaşi autoritate sublimă ca şi celei vechi.
E limpede că un om cu o viziune ştiinţifică asupra vieţii nu se poate lăsa intimidat de texte scripturale sau de învăţăturile Bisericii. El nu se va mulţumi să spună 'cutare act este păcătos şi cu asta basta', ci se va întreba dacă acel act este cu adevărat nociv sau dacă nu cumva, dimpotrivă, este nocivă credinţa că el este păcătos. Şi va descoperi că, mai ales în privinţa sexualităţii, morala noastră curentă cuprinde foarte multe precepte a căror origine este pur superstiţioasă. Va mai descoperi şi că această superstiţie, asemeni celei a Aztecilor, comportă o cruzime gratuită şi ar fi repudiată dacă oamenii ar fi animaţi de bunăvoinţă faţă de semenii lor. Apărătorii moralei tradiţionale nu sunt însă decât rareori nişte oameni blajini, după cum se poate vedea din simpatia pe care demnitarii ecleziastici o manifestă faţă de militarism. Ai fi ispitit să crezi că ei preţuiesc morala ca oferind un mod legitim de manifestare dorinţei lor de a pricinui durere; păcătosul poate fi hăituit în voie, încât – la naiba cu toleranţa!
