Pe aceeași temă
Fragment din „Anul Zero. 1945, o istorie“ de Ian Buruma, carte apărută recent la editura Humanitas.
...Feldmareşalul Harold Alexander, deja împovărat cu un milion de prizonieri de război, a cerut dreptul de a „face curăţenie“ mai întâi în Austria. Curăţenia presupunea repatrierea iugoslavilor în Iugoslavia şi a ruşilor în Uniunea Sovietică, şi asta cât mai repede.
Curăţenia a avut ca rezultat direct unele scene îngrozitoare. Dacă păcăleala nu era suficientă ca să se obţină cooperarea, soldaţii englezi căliţi în bătălii, uneori şi ei cu lacrimi pe obraz, erau nevoiţi să-i forţeze pe refugiaţi să urce în bou-vagoane şi în camioane împingându-i, bătându-i şi uneori împungându-i cu baionetele. Femeile li se aruncau la picioare plângând cu vaiete, copiii erau călcaţi în picioare de gloata îngrozită, unii erau împuşcaţi, iar alţii, decât să fie deportaţi, preferau să-şi taie gâtul sau să sară în Drava.
Poate cel mai trist caz a fost cel al cazacilor. Englezii le-au întreţinut cu bună ştiinţă iluziile – că aveau să fie trimişi în Africa în calitate de soldaţi ai Imperiului Britanic, sau în Asia, ca să lupte cu japonezii; orice, numai să stea liniştiţi până li se pecetluia soarta inevitabilă. Se distrau şi-i distrau şi pe gardienii lor englezi cu demonstraţii impresionante de călărie. Chiar şi dezarmarea lor a fost un fel de înşelătorie; soldaţilor li se promiteau arme mai noi şi mai bune dacă le cedau pe cele vechi. Englezii şi-au dat seama că până la urmă cazacii aveau să se împotrivească mai puţin ordinelor în lipsa ofiţerilor lor. La sfârşitul lunii mai, celor 1.500 de ofiţeri cazaci li s-a spus că urmau să participe la o „conferinţă“ unde avea să li se decidă viitorul. Până seara aveau să se întoarcă la familiile lor. În realitate, nu i-a mai văzut nimeni în tabere. După ce au fost predaţi armatei sovietice, cei care n-au fost executaţi imediat au fost trimişi în Gulag, unde au supravieţuit foarte puţini.
Ceilalţi cazaci, terorizaţi de grija ofiţerilor care nu se mai întorceau, îi priveau tot mai bănuitor pe britanici. Venise vremea măsurilor mai aspre. Sarcina neplăcută de a obliga un grup de oameni neînarmaţi să se predea inamicilor lor de moarte le-a revenit Puşcaşilor Regali Irlandezi din Inniskilling, fiindcă generalul-maior Robert Arbuthnot decisese că aveau să protesteze mai puţin decât trupele engleze. În realitate, soldaţii au fost atât de tulburaţi de ordinele primite, încât au fost la un pas de revoltă. Ofiţerul lor comandant, David Shaw, a povestit: „Oamenii se văitau de mama focului, dar până la urmă tot s-au conformat ordinelor. A fost oribil. Îmi amintesc cum femeile (unele dintre ele însărcinate) se tăvăleau pe jos urlând. Oamenii mei lăsau puştile jos, le urcau pe femei în tren, apoi încuiau uşile şi stăteau acolo, în timp ce trenul pornea de pe loc şi femeile ţipau pe la ferestre.“
Într-o altă tabără de cazaci de pe malurile Dravei, pe 1 iunie, după ce li s-a ordonat să se suie în tren, mii de oameni au fost strânşi laolaltă de preoţii lor, în veşminte ortodoxe din cap până-n picioare, care se rugau şi cântau psalmi. În centrul masei de oameni, în genunchi, braţ la braţ, erau femeile şi copiii; în jurul lor erau tinerii. De jur împrejur se vedeau icoane, steaguri negre şi un altar cu o cruce mare. Ideea era că soldaţii n-ar fi îndrăznit să atace nişte oameni care se rugau. Trebuia făcut ceva. Maiorul „Rusty“ Davies, care se împrietenise cu mulţi cazaci, îşi aminteşte: „Pe măsură ce indivizii de pe marginea grupului erau traşi deoparte, cei rămaşi se strângeau într-un corp şi mai dens şi, pe măsură ce-i cuprindea panica, începeau să se urce unii peste alţii în eforturi disperate de-a se feri de soldaţi. Rezultatul a fost o piramidă de fiinţe umane isterice, care zbierau şi sub care erau prinşi mai mulţi oameni.“
O tânără care suferise tăieturi grave pe picioare de la un geam spart, când fusese împinsă printr-o fereastră din cauza îmbulzelii, descrie ce s-a întâmplat când a cedat gardul care se afla într-o parte a mulţimii: „Lumea fugea […] scoasă din minţi de frică. Se amestecaseră toate: cânturile, rugăciunile, gemetele şi strigătele, ţipetele nefericiţilor pe care reuşeau să pună mâna soldaţii, plânsul copiilor şi înjurăturile militarilor. A fost bătută toată lumea, chiar şi preoţii, care au ridicat crucile deasupra capetelor şi au continuat să se roage. “
În cele din urmă, sarcina a fost îndeplinită. Unii s-au înecat cu copii cu tot în râu. Câţiva s-au spânzurat de pinii de lângă tabără. Dar cei mai mulţi dintre cazacii rămaşi au ajuns în bou-vagoane sigilate, cu o singură fereastră mică şi o singură găleată pe care s-o folosească toţi ca toaletă. Brigadierul T.P. Scott îi spusese comandantului său că situaţia „era o poveste tare urâtă“. Maiorul „Rusty“ Davies a recunoscut: „Şi acum îmi amintesc de ea cu groază.“
Cazacii au fost doar unul dintre popoarele lăsate orfane, lovite şi în cele din urmă decimate de istorie. De fapt, „istorie“ e un cuvânt prea abstract. Aceste popoare au fost distruse de oameni care acţionau pe baza unor idei despre revoluţie, despre statele purificate etnic. Şi alţii au căzut victimă unor astfel de idei, iar unele dintre victime chiar au crezut în ele.
