Pe aceeași temă
[...] Am conştientizat pentru parima oară variaţiilele mari ale forţei imageriei vizuale şi memoriei vizuale în jurul vârstei de 14 ani. Mama mea era chirurg şi specialist în anatomie comparată, iar eu i-am adus de la şcoală scheletul unei şopârle. L-a privit cu mare atenţie preţ de un minut, învârtindu-l în mâini, apoi l-a pus jos şi, fără să-l privească din nou, l-a reprodus în câteva desene, rotindu-l mental, de fiecare dată, cu 30 de grade, astfel încât ultimul era identic cu primul. Nu reuşeam să înţeleg cum făcuse acest lucru. Când mi-a spus că putea vedea mental scheletul, la fel de clar şi precis ca şi cum l-ar fi privit şi că nu făcuse altceva decât să rotească imaginea, de fiecare dată, cu a douăsprezecea parte dintr-un cerc, m-am simţit uluit şi cât se poate de stupid. Nu puteam vizualiza mai nimic cu ochii minţii – cel mult, imagini vagi, evanescente, asupra cărora nu aveam nici un fel de control.
Mama sperase că-i voi calca pe urme şi voi deveni chirurg, dar când şi-a dat seama cât de carenţială era capacitatea mea de vizualizare (şi, de asemenea, cât eram de neîndemânatic şi de lipsit de abilitate mecanică) s-a resemnat cu ideea că va trebui să mă specializez într-un alt domeniu.
Cu câţiva ani în urmă, la o conferinţă medicală în Boston, am expus experienţele legate de orbire prin care au trecut Hull şi Torey, cât de „valid“ părea să fie Torey în urma dezvoltării capacităţilor sale de vizualizare şi cât de „invalid“ era Hull – în unele privinţe, cel puţin – în urma pierderii forţei imageriei şi memoriei sale vizuale. După terminarea discursului, a venit la mine un bărbat din public rugându-mă să apreciez în ce măsură pot funcţiona bine persoanele văzătoare dacă nu au imagerie vizuală. Mi-a spus, în continuare, că nu are defel imagerie vizuală – sau, cel puţin, era incapabil să evoce deliberat o imagine vizuală, situaţie specifică tuturor celor din familia sa. Mai mult decât atât, crezuse că la fel se întâmplă cu toată lumea, până când, fiind student la Harvard, participase la nişte teste psihologice şi realizase că, probabil, este lipsit de o capacitate mentală de care dispuneau, în diferite grade, toţi ceilalţi studenţi.
“Cu ce te ocupi?“ l-am întrebat – întrebându-mă cu ce s-ar putea ocupa acest biet individ.
“Sunt chirurg“ mi-a răspuns. „Practic chirurgie vasculară. De asemenea, sunt anatomist. În plus, proiectez panouri solare“. L-am întrebat cum recunoaşte ceea ce vede.
“Nu este o problemă“ mi-a răspuns. „Cred că există reprezentări sau modele în creier care corespund cu ceea ce văd sau fac. Însă, acestea nu sunt conştientizate. Nu le pot evoca“.
Situaţia părea în dezacord cu experienţa mamei mele – care, în mod evident, avea o imagerie vizuală extrem de precisă şi uşor de folosit, deşi (aşa cum apărea, acum), aceasta era un bonus, un lux, nicidecum o condiţie prealabilă pentru cariera ei de chirurg.
Acesta va fi fiind şi cazul lui Torey? Imageria sa vizuală foarte dezvoltată – indiscutabil, sursă a multor plăceri – îi va fi fiind mai puţin indispensabilă decât susţine?
În realitate, va fi fost capabil să facă tot ce a făcut – de la tâmplarie şi repararea acoperişului până la elaborarea unui model mental – în lipsa oricărei imagerii conştiente? Este întrebarea pe care o pune el însuşi.
Rolul imageriei mentale în gândire a fost analizat de Francis Galton în cartea sa din 1883 Inquiries into Human Faculty and Its Development. (Galton, văr cu Darwin, era un spirit nesăţios, abordând subiectele pe scară largă, iar cartea sa cuprinde capitole pe teme diverse precum amprentele digitale, eugenie, fluiere pentru câini, criminalitate, gemeni, sinestezie, măsurări psihometrice şi genialitate ereditară.) Cercetarea sa în domeniul imageriei vizuale voluntare a îmbrăcat formă de chestionar, cuprinzând întrebări precum „Vă puteţi aminti cu precizie trăsăturile tuturor apropiaţilor şi ale multor alte persoane? Puteţi, în mod voluntar, să faceţi astfel încât imaginea dumneavoastră mentala… să stea în picioare, să stea aşezată sau să se rotească, încet? Puteţi să… o vedeţi cu suficientă claritate pentru a o schiţa fără dificultate (presupunând că puteţi desena)?“ Chirurgului vascular i-ar fi fost imposibil să treacă astfel de teste – într-adevăr, asemenea întrebări îl puseseră în dificultate când era student la Harvard. Dar, în cele din urmă, cât de mult a contat acest lucru?
Privitor la semnificaţia acestei imagerii, Galton este ambiguu şi prudent. El sugerează, pe de o parte, că „oamenii de ştiinţă au, luaţi în ansamblu, capacităţi slabe de reprezentare vizuală“ şi, pe de altă parte, că „o capacitate de vizualizare intensă este de mare importanţă pentru procesele superioare ale generalizării intelectuale“. Consideră că „este neîndoielnic faptul că mecanicii, inginerii şi arhitecţii posedă, de obicei, facultatea de a vizualiza mental imagini cu o claritate remarcabilă şi cu precizie“, dar adaugă „sunt, totuşi, obligat să spun că facultatea care lipseşte pare să fi înlocuită, în mod convenabil, prin alte moduri de concepţie… că bărbaţii care se declară total deficienţi în privinţa capacităţii de a vizualiza imagini mentale pot oferi, cu toate acestea, descrieri realiste a ceea ce au văzut şi, în orice caz, se pot exprima ca şi cum ar fi înzestraţi cu o imaginaţie vizuală intensă. Pot deveni chiar pictori de nivelul Academiei Regale“.
Cinform opiniei lui Galton, o imagine mentală înfăţişa o persoană sau un loc familiar în ochiul spiritului; era reproducerea sau reconstrucţia unei experienţe. Dar, există şi imagini mentale de un tip mult mai abstract şi vizionar, imagini pentru ceva care nu a fost văzut vreodată de ochiul fizic, dar care poate fi invocat de imaginaţia creatoare şi servi drept model pentru investigarea realităţii.
În cartea sa Image and Reality: Kekulé, Kopp, and the Scientific Imagination, Alan Rocke evidenţiază rolul esenţial al unor astfel de imagini sau de modele în stimularea creativităţii oamenilor de ştiinţă, mai ales a chimiştilor din secolul al XIX-lea. El se concentrează în special pe faimoasa reverie a lui August Kekulé care, în timp ce călătorea cu un autobuz în Londra, a vizualizat structura moleculei de benzen, concept care avea să revoluţioneze chimia. Deşi legături chimice sunt invizibile, ele au fost cât se poate de reale pentru Kekulé, astfel încât să fie imaginabile vizual – precum au fost liniile de forţă din jurul unui magnet pentru Faraday. Kekulé a afirmat despre sine că a resimţit „o nevoie irezistibilă de a vizualiza“.
Într-adevăr, o discuţie pe teme de chimie poate fi purtată cu greu fără astfel de imagini şi modele – în Mindsight, filozoful Colin McGinn scrie: „Imaginile nu sunt doar variaţii minore cu privire la percepţie şi gândire, care prezintă doar un interes teoretic neglijabil; ele sunt o categorie mentală robustă, necesitând o cercetare de sine stătătoare… Imaginile mentale… ar trebui să fie adăugate ca o a treia mare categorie… la pilonii gemeni ai percepţiei şi cunoaşterii“.
Unii oameni, precum Kekulé, sunt, în mod clar, visualizatori foarte puternici în acest sens abstract, dar cei mai mulţi dintre noi folosesc o combinaţie între vizualizarea experienţială (faptul de a imagina propria casă, de exemplu) şi vizualizarea abstractă (formându-şi o imagine a structurii unui atom). Totuşi, Temple Grandin consideră că este un alt tip de vizualizator. Ea gândeşte integral în termeni de imagini literale pe care le-a văzut anterior, ca şi cum ar privi o fotografie familiară sau un film care i se derulează în minte. De exemplu, când îşi imaginează conceptul „rai“, face o asociere instantanee cu filmul Stairway to Heaven, iar imaginea mentală este a unei scări care urcă până în nori. În cazul în care cineva remarcă faptul că e o zi ploioasă, ea vede, cu ochii minţii, una şi aceeaşi „fotografie“ a ploii, propria sa reprezentare literală şi iconică a ploii. Ca şi Torrey, ea este o vizualizatoare remarcabilă; memoria ei vizuală foarte exactă îi permite să se plimbe, mental, în fabrica pe care a proiectat-o, remarcând detalii structurale chiar înaintea construcţiei acesteia. Pe când creştea, a presupus că toată lumea gândeşte în acest mod, în prezent fiind uimită să descopere că unii oameni nu pot evoca imagini vizuale după dorinţă. Când i-am spus că nu pot face acest lucru, m-a întrebat „În acest caz, cum gândiţi?“.
