Pe aceeași temă
Fragment din romanul „Invaziile inimii” de James Meek, apărut recent la editura Humanitas Fiction.
Despre Alex Comrie, toboşarul din prima trupă a lui Ritchie, se zicea că e oarecum un geniu, dar nu ca toboşar. Însă Alex ţinea bine ritmul, iar Ritchie se întrebase cum de căpătase simţul ritmului la tobe fără să aibă implicit şi capacitatea de a dansa. Pe ringul de dans, Alex îşi storcea trupul lung şi subţire într-un tub îngust, îşi lipea mâinile de corp şi, ţinându-şi picioarele lipite unul de altul, în loc să se mişte în ritmul muzicii, el doar îşi bălăngănea mâinile, dădea din vârful nasului şi mergea clătinându-se rapid prin cameră, aidoma unui pinguin care se grăbea să ajungă apa mării.
Venise la Londra, la King’s College, la vârsta de şaptesprezece ani, de la o şcoală cu o singură etnie din Scoţia, cu reguli stricte, unde profesorii purtau robe negre plisate şi îi pedepseau pe copii pentru micile lor pozne, bătându-i la palmă cu curele speciale din piele. Mama lui Alex, Maureen, o emigrantă englezoaică din clasa mijlocie, nu ştia prea bine dacă să fie îngrozită de această violenţă sau încântată că fiii săi erau supuşi unui ritual băştinaş al durerii, asemenea populaţiei Satere Mawe din Amazon, unde, citise ea, băieţilor li se testa masculinitatea cu mănuşi umplute cu furnici pişcătoare. Însă doar cel mai mic dintre copiii ei, Dougie, cel mai popular, era bătut cu cureaua. Alex îşi dorea să simtă usturimea loviturilor de curea în palme şi resemnarea care le însoţea, dar profesorii îl iubeau prea mult pentru a-i face acest serviciu al cruzimii. Lumea îl plăcea destul de mult, iar el avea o profunzime ciudată care le atrăgea pe fetele timide şi sumbre, deşi nu lua parte la serile de dans organizate de şcoală şi n-a învăţat niciodată să dea cu piciorul în minge.
Trupa Gorse n-a supravieţuit decât câteva luni. Se numea Gauze, dar, când Ritchie a cunoscut-o pe Karin, pe când ea cumpăra coarde de chitară pe Charring Cross Road, n-a înţeles bine numele şi i-a spus că îi plac foarte mult florile acelea galbene. Din acel moment, Ritchie a declarat că trupa s-a numit dintotdeauna Gorse şi a şi crezut în ce spune. Au cântat prin cârciumi şi prin săli studenţeşti, înainte ca Ritchie să renunţe la facultate şi să înfiinţeze The Lazygods împreună cu Karin. Alex, care dintre toţi foştii lui colegi de trupă i se părea cel mai puţin talentat, a fost singurul cu care a ţinut legătura după aceea.
Alex putea să mânuiască beţele la fel de bine ca orice băiat multidextru, care avea părinţi toleranţi, o cameră a lui şi energie de consumat, primise tobele cadou când împlinise doisprezece ani şi se uita la Top of the Pops şi la Whistle Test. Când a plecat la King’s ca să studieze biologia moleculară, şi-a luat şi tobele cu el de teamă să nu pară un autist stângaci fiindcă alesese ştiinţa ca obiect de studiu. Oare vocaţia lui de a-şi vârî nasul în codurile atomilor vieţii, de a separa moleculele oamenilor şi apoi de a le pune la loc avea să-l împiedice să şi-o trăiască? Îşi vedea colegii cum se preschimbau în fetişişti rigizi, cu specializări extrem de limitate, şi se întreba ce avea să se întâmple cu el. S-a lăsat dus de ritmul trupei rock, pentru a dovedi că destinul nu-i înlocuise pasiunile cu datele ştiinţifice.
Pe timpul zilei, povara curiozităţii de pe umerii lui îl îndemna să studieze jurnale, ecuaţii şi algoritmi. Învăţa. Îşi depăşise colegii şi profesorii. În mintea lui, celula umană devenise un loc printre ale cărui opere era în stare să hoinărească de parcă ar fi fost reale. Noaptea, împreună cu trupa, îşi revendica dreptul la un suflet rebel şi la un spirit neîngrădit, însuşiri pe care considera că artiştii le au din naştere. Pedepsea tobele până când sudoarea i se prelingea pe spinare, iar încheieturile mâinilor îl dureau.
La o duzină de mici spectacole ale trupei Gorse, mulţimea a făcut pogo în faţa siluetei de şoim a lui Alex, care schingiuia tobele şi talgerele în partea din spate a scenei, cu ciuful lui de păr negru, drept şi vopsit pe alocuri în roz săltându-i în creştetul capului în ritmul pătrimilor, dar nu se putea lăsa absorbit de muzică, aşa cum făcea Ritchie. Părea că se predă ritmului, că viaţa măsurată de bătăile inimii sale şi viaţa creată de muzică deveneau, pe durata unui cântec, una şi aceeaşi, dar nu era aşa. Nu putea să-şi înăbuşe intelectul. Nu putea doar să existe. Avea îndoieli şi temeri, la fel ca orice persoană de optsprezece ani, dar şi le examina de parcă ar fi aparţinut altuia, unei persoane de care nu-i păsa deloc. Obsesiile studenţilor mocneau incandescente de dorinţă şi nevoie, aşa era şi la el, dar înăuntrul lui, de ce şi cum se aşterneau peste mormanul de cărbuni încinşi, stingându-i.
A înţeles greşit. Clivajul din el nu era între om de ştiinţă şi artist, ci între concentrare şi zăpăceală. Când îşi aduna toate luminiţele împrăştiate ale atenţiei şi le îndrepta către o femeie, era fascinat. Mai târziu ea îşi dădea seama cât de uşor îi zburau gândurile. De-a lungul anilor şi relaţiilor sale succesive, iubitele lui, pe când mergeau şi vorbeau cu Alex, care îşi ţinea braţul în jurul taliei lor, simţeau că afecţiunea lor devenea brusc egală ca importanţă cu alte preocupări temporare precum omniprezenţa porumbeilor fără picioare, sensul literelor de pe capacele de canal, semnificaţia socială a catifelei reiate sau schimbarea standardului pentru plăcuţele cu numere de înmatriculare ale maşinilor. Dacă cuplul supravieţuia, ea mai afla şi cu cât firesc era Alex în stare să reducă relaţia la o strictă funcţionalitate atunci când i se năzărea, ca să se poată concentra asupra povestirilor contradictorii ale dobitocilor de biostatisticieni, pe care încerca să şi le asambleze în minte. Cel mai bine lucra când o mică parte a minţii lui era preocupată de o activitate concretă şi monotonă, ca mersul pe bicicletă pe un traseu familiar sau pocnitul din degete. Cântatul la tobe nu-i adusese lui Alex personalitatea temporară de artist spontan la care sperase, ci, în chip de activitate frenetică, îl ajuta să gândească.
Gorse a mai supravieţuit doar câteva săptămâni după plecarea lui Ritchie. Studiul înghiţea mult din timpul lui Alex, aşa că a renunţat la repetiţii, apoi a părăsit trupa. Faima lui Ritchie a crescut vertiginos.
