Memoriile lui Hadrian

Memoriile lui Hadrian

Marguerite Yourcenar (roman)

Traducere din franceză şi note de Mihai Gramatopol

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditaţie despre moarte, dualitatea corp–spirit, dragoste, sacralitate şi timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilã a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Francezã.

„Marguerite Yourcenar construieşte ipoteza romanescă a unui timp ciclic, între apogeu şi decadenţă, şi citeşte al doilea secol roman ca pe o parabolă decalată a lumii contemporane. Roma lui Hadrian şi Occidentul contemporan se aseamănă prin aceea că reprezintă momente paroxistice ale istoriei umane, caracterizate prin cosmopolitism, profunzime şi complexitate.“

Nicolas di Méo, Le Magazine Littéraire, decembrie 2014

„Un roman clasic, cu o construcţie perfect echilibrată.“

George Steiner

Conceput sub forma unei scrisori testamentare de împăratul Hadrian succesorului său, Marcus Aurelius, romanul lui Marguerite Yourcenar este unul de o extraordinară adâncime psihologică. Cronica vieţii lui Hadrian, scrisă de el însuşi, oferă prilejul pentru o reconstituire exemplară a celui de-al doilea secol al erei noastre, autorul fictiv glosând asupra fiecărui eveniment şi subliniindu-i anvergura în contextul epocii. Romanul este, în acelaşi timp, o importantã meditaţie asupra istoriei, un studiu asupra vieţii politice şi a relaţiilor complicate ale lui Hadrian cu mulţi dintre contemporanii săi, uneori prieteni, alteori duşmani. Existenţa tumultuoasă a împăratului, cu momentele de triumf şi înfrângerile sale, devine astfel pretextul pentru a vorbi despre o lume răvăşită de război şi despre cum se poate păstra integritatea spiritului de-a lungul vieţii.

Marguerite de Crayencour s-a născut la Bruxelles pe 8 iunie 1903, dintr-o mamă belgiană, Fernande de Cartier de Marchienne, şi un tată francez, Michel Cleenewerck de Crayencour. Mama murindu-i după zece zile, de educaţia ei se va ocupa, în Franţa, tatăl anticonformist şi extrem de cultivat. El îi plăteşte publicarea primelor două plachete de versuri, după ce, împreună, aleg pseudonimul debutantei, Yourcenar, o anagramă a numelui lor de familie. În 1929 îi apare primul roman, Alexis, şi îi moare tatăl. Călătoreşte prin Europa, pentru ca, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, să se stabilească în America. În 1937 o întâlneşte la Paris pe Grace Frick (alături de care va trăi până la moartea acesteia, în 1979), la îndemnul căreia va ajunge în SUA şi va preda literatură comparată în New York City şi la Sarah Lawrence College. În 1938 publică Povestiri orientale (Nouvelles orientales), iar în 1939, romanul Lovitura de graţie (Le Coup de grâce). În 1951 apare romanul Memoriile lui Hadrian (Mémoires d’Hadrien), încununat cu Prix Femina Vacaresco, şi în 1968, romanul Piatra filozofală (L’Œuvre au noir), recompensat cu Prix Femina. În 1977 îi este oferit Grand Prix de l’Académie française pentru întreaga operă, iar în 1980 devine prima femeie primită în Academia Franceză. Se stinge din viaţă la 17 decembrie 1987, cenuşa fiindu-i îngropată în Brookside Cemetery, Somerville, Maine. Cu o operă care cuprinde numeroase romane, eseuri, poeme, piese de teatru şi trei volume de memorii, Marguerite Yourcenar este una dintre cele mai importante scriitoare de limbă franceză.

Fragment

Pacea era pentru mine un ţel, nicidecum un idol; însuşi cuvântul ideal îmi displace, fiind prea îndepărtat de realitate. Mă gândisem să duc până la capăt refuzul oricărei cuceriri, abandonând Dacia, şi aş fi făcut-o dacă aş fi putut rupe total, fără nici un risc, cu politica predecesorului; era însă mai bine să folosesc cât mai înţelept cu putinţă cuceririle anterioare guvernării mele şi care fuseseră deja înregistrate de istorie. Admirabilul Iulius Bassus, primul guvernator al acestei provincii recent organizate, murise la post, cum era să mi se întâmple şi mie în anul petrecut pe frontierele sarmatice, când aş fi putut fi ucis la acea datorie lipsită de glorie care este pacificarea continuă a unei ţări considerate cucerite. Am dispus să-i fie organizate la Roma funeralii triumfale rezervate de obicei doar împăraţilor; omagiul acesta adus unui bun slujitor sacrificat în chip obscur a constituit protestul meu ultim şi discret împotriva politicii de cucerire: nu mai era cazul să o dezavuez public din moment ce de mine depindea să-i pun capăt. O represiune armată se impunea, dimpotrivă, în Mauritania, unde agenţii lui Lusius Quietus instigau la tulburări; ea nu necesita însă prezenţa mea imediată. De acelaşi lucru era nevoie şi în Britannia, unde caledonienii profitaseră de retragerea trupelor pentru războiul din Asia ca să decimeze garnizoanele insuficiente lăsate pe frontieră. Iulius Severus şi-a luat îndată asupră-i această misiune, până ce aranjarea treburilor la Roma mi-ar fi permis efectuarea lungii călătorii. Îmi stătea însă la inimă încheierea chiar de către mine a războiului sarmatic rămas în suspensie, de data aceasta aruncând în luptă tot efectivul trebuincios lichidării pentru totdeauna a prădăciunilor barbarilor. În atare problemă, ca şi în oricare alta, refuzam să mă pliez pe un sistem. Acceptam războiul ca o cale către pace, dacă negocierile nu puteau duce la nimic, aidoma medicului care recurge la cauterizare după ce a încercat remedii mai simple. Aşa de complicate sunt treburile omeneşti, încât domnia mea paşnică îşi va avea şi ea perioadele ei de război, după cum viaţa unui mare comandant e marcată, de voie, de nevoie, de intervale de pace.

Înainte de a mă reîntoarce în nord pentru reglementarea finală a conflictului sarmatic, l-am revăzut pe Quietus. Călăul din Cirene rămânea primejdios. Prima mea măsură a fost dizolvarea unităţilor lui de cercetaşi numizi; îi rămânea locul în senat, postul în armata regulată şi imensul domeniu al nisipurilor apusene, din care-şi putea face după plac o trambulină sau un refugiu. M-a poftit la o vânătoare în Misia, în plină pădure, şi a pus la cale cu pricepere un accident în care, cu mai puţin noroc sau agilitate trupească, mi-aş fi lăsat fără îndoială viaţa. Era mai bine să par că nu bănuiesc nimic, să am răbdare, să aştept. Puţină vreme după aceea, în Moesia Inferior, în momentul în care capitularea prinţilor sarmaţi îmi permitea să întrevăd reîntoarcerea în Italia la o dată apropiată, printr-un schimb de depeşe cifrate cu fostul meu tutore, am aflat că Quietus, reîntors grabnic la Roma, se şi alăturase lui Palma. Duşmanii noştri îşi întăreau poziţiile, îşi refăceau trupele. Nici o siguranţă nu era posibilă atât timp cât îi vom fi avut împotrivă-ne pe cei doi. I-am scris lui Attianus să acţioneze repede. Bătrânul a lovit ca trăsnetul. Mi-a depăşit instrucţiunile şi m-a debarasat dintr-o singură lovitură de toţi duşmanii declaraţi. În aceeaşi zi, la interval de câteva ore, Celsus a fost executat la Baiae, Palma în vila lui de la Terracina, Nigrinus la Faventia, pe pragul casei sale de agrement. Quietus a pierit în timpul călătoriei, la ieşirea de la o întrunire cu complicii, pe treapta trăsurii ce urma să-l readucă la Roma. O uşoară teroare s-a răspândit asupra Urbei. Servianus, bătrânul cumnat, care în aparenţă se resemnase în ce mă priveşte, dar care aştepta cu aviditate viitoarele mele mişcări greşite, trebuie să fi tresăltat de bucurie, fără îndoială unica senzaţie de voluptate pe care va fi simţit-o în toată existenţa lui. Sumedenia de zvonuri sinistre care circulau pe seama mea păreau să se adeverească din nou.