POEVSTEA ZILEI - Zece coroane

Fragment din romanul „Foamea” de Knut Hamsun, volum apărut recent la editura Humanitas Fiction.

Am vârât din nou hârtia de zece coroane în plic, am mototolit furios totul, m-am întors, am făcut câţiva paşi spre proprietăreasă, care continua să mă pândească din poartă şi i-am aruncat bancnota în obraz. Nu am scos nici un cuvânt, nu am rostit nici măcar o silabă, am observat însă, înainte de a pleca, că examina hârtia mototolită…

Ei da, aşa atitudine mai zic şi eu! Să nu spui nimic, să nu-i adresezi canaliei nici un cuvânt – apoi, calm de tot, să mototoleşti o bancnotă de valoare şi să le-o arunci drept în obraz celor ce te persecută. Iată o atitudine care poate într-adevăr să fie numită demnă! Aşa trebuie tratate animalele astea!…

Când am ajuns în colţul străzii Tomtegaten şi apoi în Jaernbanetorvet, strada a început deodată să se învârtă cu mine, am simţit că îmi vâjâie urechile şi în cele din urmă am căzut lângă un zid. Pur şi simplu nu puteam merge mai departe, nu reuşeam nici măcar să mă ridic; am rămas multă vreme aşa, rezemat de zid, simţind că încep să-mi pierd cunoştinţa. Furia mea nebună s-a înteţit în timpul acestei crize de slăbiciune – iar la un moment dat am ridicat un picior şi am bătut cu el în caldarâm. Am recurs la o serie de alte mijloace ca să-mi recâştig forţele, am scrâşnit din dinţi, am încruntat din sprâncene, mi-am rostogolit ochii cu disperare şi până la urmă toate acestea au început să-şi facă efectul. Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că mă aflam în pragul nebuniei. M-am proptit cu putere de zid şi m-am ridicat.

Strada continua încă să se învârtă cu mine. Am început să sughiţ de furie şi am încercat să lupt cu întreaga forţă sufletească de care dispuneam împotriva situaţiei mele mizere, să rezist eroic ca să nu cad; nu doream să mă prăbuşesc, voiam neapărat să mor în picioare. În momentul acela, prin faţa mea a trecut o căruţă. Am văzut bine că în căruţă erau cartofi, dar de furie, de încăpăţânare, spuneam: nu sunt cartofi, ci căpăţâni de varză şi înjuram de mama focului fiindcă erau căpăţâni de varză. Auzeam bine ce spuneam, dar repetam totuşi insistent minciuna şi juram, pe deplin conştient, că este adevărat, numai pentru a avea mulţumirea de a comite un sperjur autentic. Mă îmbătam de plăcerea de a săvârşi acest păcat măreţ; am ridicat trei degete şi am jurat cu buzele tremurânde în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh că sunt căpăţâni de varză.

Timpul trecea. M-am aşezat pe o treaptă de lângă mine, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi de pe gât, am tras aerul adânc în piept şi m-am străduit să fiu calm. Soarele se apropia de asfinţit, după-amiaza era pe sfârşite. Foamea începuse să devină insuportabilă; mă gândeam că peste câteva ore va fi din nou noapte. Trebuia să găsesc o soluţie, cât mai era încă timp. Mi-am adus din nou aminte de hanul din care fusesem alungat; nu voiam cu nici un preţ să mă mai întorc, totuşi n-aveam încotro: gândurile mele se îndreptau neîncetat într-acolo. La drept vorbind, femeia avusese dreptate să mă dea afară. Cum puteam pretinde ca cineva să-mi pună la dispoziţie o locuinţă, dacă nu plăteam? În plus, îmi dăduse din când în când şi de mâncare; chiar şi în seara precedentă, când o adusesem la exasperare, îmi oferise două felii de pâine cu unt, mi le dăduse din bunătate, deoarece ştia că am nevoie de ele. Aşadar, nu aveam motive să mă plâng şi, în timp ce şedeam pe treaptă, am început în sinea mea s-o rog, s-o implor să mă ierte pentru purtarea mea. Regretam amarnic mai ales faptul că la urmă mă arătasem ingrat faţă de ea şi îi aruncasem hârtia în obraz…

Zece coroane! Am fluierat uşor. Oare de la cine venea scrisoarea pe care o adusese comisionarul? De-abia acum m-am gândit mai bine la aceasta şi am intuit îndată cum stau lucrurile. M-au trecut năduşelile de durere şi de ruşine, am şoptit de câteva ori cu voce răguşită: Ylajali! şi am dat din cap. Oare nu fusesem tot eu acela care, doar cu o zi înainte, hotărâsem să trec mândru pe lângă ea atunci când o voi întâlni şi s-o tratez cu cea mai mare indiferenţă? În schimb, nu am reuşit decât să-i trezesc mila, determinând-o să-mi aducă această dovadă a carităţii ei. Nu, nu, nu, degradarea mea nu mai cunoştea limite. Nici măcar faţă de ea nu reuşisem să-mi menţin o atitudine onorabilă; mă prăbuşeam, mă prăbuşeam ori încotro mă îndreptam, mă cufundam tot mai adânc, mă înecam de ruşine – niciodată nu voi izbuti să mai ies la suprafaţă, niciodată! Asta era culmea! Să accepţi o pomană de zece coroane fără să le poţi arunca iarăşi la picioarele donatorului necunoscut, să aduni bani cu amândouă mâinile, peste tot unde ţi se oferă şi să-i păstrezi, să-i foloseşti pentru a-ţi plăti culcuşul, în ciuda dezgustului pe care îl simţi faţă de ei…

Oare nu exista nici o posibilitate să reintru în posesia acestor zece coroane? Să mă întorc la proprietăreasă şi s-o rog să-mi dea hârtia de zece coroane înapoi, nu mi se părea a fi calea cea mai nimerită. Fără îndoială că voi găsi altă cale, dacă mă gândeam serios, dacă depuneam un efort susţinut şi meditam adânc. Zău că în cazul acesta nu era suficient să mă gândesc ca de obicei; trebuia să-mi pun în mişcare toate facultăţile mintale ca să descopăr o cale de a ajunge din nou în posesia celor zece coroane. Şi am început să mă gândesc din răsputeri.

Era în jurul orei patru; peste vreo două ore m-aş fi putut duce la directorul teatrului, dacă reuşeam să termin drama până atunci. Scot imediat manuscrisul, cu gândul să scriu cu orice preţ ultimele trei sau patru scene. Mă concentrez, transpir, recitesc totul de la început, dar zadarnic. Fără prostii, îmi spun, nu-i acum momentul să mă încăpăţânez! Şi scriu mai departe, aşa cum îmi vine inspiraţia, numai ca să termin o dată şi să pot pleca. Voiam să mă conving că trăiesc din nou unul din momentele mele mari, mă minţeam din plin, mă amăgeam cu bună-ştiinţă şi scriam cu aşa iuţeală de parcă nu ar fi trebuit să-mi caut cuvintele. Mergea foarte bine! Am dat de capătul firului! murmuram într-una. Dă-i numai înainte!

Dar ultimele replici încep să-mi dea de gândit. Într-adevăr, ele contrastau mult prea puternic cu scenele de la începutul dramei; în plus, cuvintele călugărului nu aveau nimic a face cu Evul Mediu. Sfărâm creionul între dinţi, mă ridic dintr-o săritură, rup manuscrisul în bucăţi, îmi arunc pălăria pe caldarâm şi o calc în picioare; doamnelor şi domnilor, sunt un om pierdut, înfrânt! Şi cât timp stau acolo călcându-mi pălăria în picioare, repet mereu aceste cuvinte.

Un poliţist se opreşte la câţiva paşi de mine şi mă urmăreşte cu privirile; stă chiar în mijlocul străzii şi se uită la mine. Îmi întorc capul spre el şi privirile noastre se înfruntă. Ridic pălăria, o pun din nou pe cap şi pornesc ţintă spre el.

— Ştiţi cât e ora? întreb.

Poliţistul aşteaptă un moment înainte de a-şi scoate ceasul din buzunar, dar nu mă slăbeşte în tot acest timp din ochi.

— Aproape patru.

— Exact! fac eu; da, adevărat, e ora patru. Văd că vă cunoaşteţi meseria şi nu vă voi uita.

Cu aceasta am plecat. Omul a rămas înlemnit de uimire; cu gura căscată, continuă să ţină ceasul în mână. Când am ajuns în faţa hotelului Royal, m-am întors şi m-am uitat înapoi; era încă în aceeaşi poziţie şi mă urmărea cu privirile.

Hehe! aşa trebuie să te porţi cu animalele astea! Cu cea mai desăvârşită insolenţă! Asta le impune animalelor, le inspiră teamă. Eram foarte mulţumit de mine însumi şi am început să fredonez un crâmpei de melodie. Tremurând de agitaţie, fără să mai simt nici o durere, fără chiar să mai încerc o cât de mică indispoziţie, mergeam uşor ca un fulg. Am traversat piaţa, am cotit spre hala de carne şi m-am aşezat pe o bancă în faţa bisericii Vor Frelsers.

La urma urmei, poate că nu mai avea importanţă dacă înapoiam sau nu hârtia de zece coroane! Din moment ce o primisem, era a mea şi de bună seamă că acolo, de unde îmi fusese trimisă, nu domnea mizeria. Trebuia s-o primesc, întrucât îmi fusese trimisă mie personal; nu avea nici un rost să i-o las comisionarului.

Am încercat să urmăresc cu privirile circulaţia din jurul meu şi să-mi concentrez atenţia asupra unor lucruri lipsite de importanţă; dar nu am reuşit: cele zece coroane continuau să mă preocupe fără încetare. În cele din urmă, am strâns din pumni şi m-a apucat furia. S-ar simţi jignită, mi-am zis dacă i-aş trimite banii înapoi; atunci de ce s-o fac? Oare de ce nu încetam să mă socotesc mai presus de a putea primi ceva, să dau mereu din cap cu aroganţă şi să spun: nu, mulţumesc! Acum vedeam la ce duc toate acestea; iată-mă din nou în stradă! Chiar în momentul în care aş fi avut prilejul cel mai fericit să-mi păstrez culcuşul bun şi cald! Dintr-o dată, orgoliul punea stăpânire pe mine, răbufneam la primul cuvânt, aruncam zece coroane în dreapta şi în stânga şi plecam…

La urma urmei, ducă-se dracului toată povestea asta! [...] Se făcuse ora cinci. După îndelungata criză de agitaţie nervoasă, am căzut din nou într-o stare de sfârşeală şi urechile au început să-mi ţiuie.