Pe aceeași temă
Fragment din romanul “Orizontul” de Patrick Modiano (caștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2014), apărut recent la editura Humanitas Fiction.
Cineva îi şoptise o frază în somn: Îndepărtat Auteuil, încântător cartier al profundelor mele tristeţi, şi o notă în carneţel, ştiind bine că anumite cuvinte pe care le auzi în vis şi care te tulbură şi pe care-ţi promiţi c-o să le reţii îţi scapă odată ce te trezeşti sau nu le mai găseşti sensul.
În noaptea aceea o visase pe Margaret Le Coz, ceea ce i se întâmpla rar. Stăteau împreună la o
masă în barul lui Jacques algerianul, cea mai apropiată de uşa de la intrare, deschisă larg spre stradă.
Era o după-amiază de vară, aşa că simţea cum îi intră soarele-n ochi. Se întrebă dacă faţa îi era cea
de atunci sau cea de la douăzeci şi unu de ani. Cea de la douăzeci şi unu de ani, cu siguranţă. Altfel, ea l-ar fi privit pieziş şi nu l-ar fi recunoscut. Totul era scăldat într-o lumină limpede, datorită uşii deschise spre stradă. Îi veniră în minte câteva cuvinte, fără-ndoială titlul unei cărţi: O poartă către vară. Şi totuşi, pe Margaret Le Coz o cunoscuse iarna, o iarnă geroasă, care i se păruse interminabilă. Barul lui Jacques algerianul era un fel de refugiu în care te adăposteşti din calea furtunilor de zăpadă, şi nu-şi amintea să fi mers acolo cu Margaret vara.
Observa un fenomen ciudat: visul acela învăluia în lumina lui tot ce fusese real, străzile, oamenii pe care îi întâlnise împreună cu Margaret. Şi dacă lumina aceea fusese cea adevărată, cea în
care trăiau amândoi pe vremea aceea? De ce-ar mai fi umplut cele două caiete, cu scrisul acela mic şi înghesuit care-i trăda angoasa şi senzaţia de sufocare?
I se păru că găseşte răspunsul: tot ce trăieşti zi după zi poartă amprenta incertitudinilor prezentului. De exemplu, la fiecare colţ de stradă, ei îi era frică să nu dea peste Boyaval, iar lui Bosmans, peste cuplul nesuferit care-l urmărea – nu înţelegea de ce anume – cu răutate şi dispreţ şi care l-ar fi jecmănit fără să stea pe gânduri dacă l-ar fi găsit mort, acolo, în plină stradă, împuşcat în inimă. Dar de departe, odată cu trecerea ani -lor, incertitudinile şi spaimele pe care le trăiai în prezent s-au voalat, aşa ca o melodie de la radio cântată de o voce cristalină pe care n-o puteai asculta cum trebuie din cauza paraziţilor. Da, dacă stau să mă gândesc acum, totul era exact ca-n vis: Margaret şi cu mine, aşezaţi faţă-n faţă, scăldaţi într-o lumină limpede şi fără timp. Cam asta ne explica şi filozoful pe care-l întâlniserăm într-o seară la Denfert-Rochereau. Spunea:
„Prezentul e întotdeauna plin de incertitudini, aşa-i? Vă întrebaţi cu nelinişte ce-o să se-ntâmple în viitor, aşa-i? Şi-apoi timpul trece şi viitorul devine trecut, aşa-i?“
Avea grijă să accentueze fiecare frază pe care-o rostea cu câte-un „aşa-i?“ din ce în ce mai dureros.
Când o întrebase de ce alesese să locuiască în cartierul acela îndepărtat, Auteuil, îi răspunsese:
„E mai sigur“.
Şi el se refugiase aproape la periferie, departe, în Tombe-Issoire, ca să scape de cuplul agresiv
care-l urmărea. Dar îi descoperiseră noua adresă şi mama lui venise într-o seară şi-i bătuse cu pumnul în uşă, în timp ce bărbatul o aştepta pe stradă. A doua zi, cartierul Tombe-Issoire şi Montsouris nu i se mai păruse aşa de sigur cum îşi închipuise. Înainte să intre în bloc, se uita înapoi, iar când urca scara îi era teamă ca nu cumva cei doi să-l aştepte în capătul culoarului, în faţa uşii. Şi-apoi, după câteva zile, nici nu se mai gândea la asta. Îşi găsise un alt apartament în acelaşi cartier, pe rue de l’Aude. Din fericire, trebuie să te bazezi, cum spunea filozoful, şi pe nepăsarea tinereţii, aşa-i? Erau şi zile însorite, în care Margaret nu-l mai fixa cu ochii ei neliniştiţi.
Îndepărtatul Auteuil… Se uita pe mica hartă a Parisului de pe ultimele două pagini ale carneţelului Moleskine. Se gândise întotdeauna că pe străzile dosnice ale anumitor cartiere ar putea reîntâlni persoane din tinereţea lui, rămase la vârsta şi cu înfăţişarea de odinioară. Duceau, acolo, o viaţă paralelă, ferită de scurgerea timpului…În pliurile secrete ale acelor cartiere, Margaret şi ceilalţi trăiau încă, exact aşa cum erau odinioară. Ca să ajungă la ei, trebuia să descopere ganguri secrete printre clădiri, străzi care nu figurau pe hartă şi care la prima vedere păreau nişte fundături. În vis, ştia cum să ajungă la ele de la o staţie anume de metrou. Dar când se trezea nu simţea nevoia să verifice în Parisul real. Sau mai degrabă nu-ndrăznea.
Într-o seară, o aştepta pe Margaret pe avenue de l’Observatoire, pe trotuar, sprijinit de gardul
cu zăbrele al parcului, un moment complet izolat de toate celelalte, încremenit în eternitate. De ce tocmai seara aceea, pe avenue de l’Observatoire? Dar, în curând, imaginea prindea din nou viaţă, filmul se derula în continuare şi totul redevenea simplu şi logic. Era prima seară în care se dusese la profesorul Ferne. Din Auteuil, luaseră metroul până în Montparnasse-Bienvenüe. Din nou, la ora de vârf. De aceea preferaseră să-şi continue drumul pe jos. Ea mai avea destul timp până la întâlnire. Anotimpurile se suprapuneau neclar. Probabil că era încă iarnă, la scurt timp după perioada în care Margaret lucrase în birourile de pe rue Radziwill. Şi totuşi, la patruzeci de ani distanţă, lui Bosmans i se părea că ajunseseră la intrarea în Parcul Observatorului într-o seară de primăvară sau de vară. Coroanele copacilor formau o boltă deasupra trotuarului pe care înainta împreună cu Margaret. Ea îi spusese:
„Poţi să vii cu mine“.
Dar lui i se părea că nu vorbise serios. Nu, avea s-o aştepte în faţa blocului în care locuia profesorul ăla, Ferne. Se uita la faţadă. Oare la ce etaj stătea profesorul Ferne? Sigur acolo unde erau luminate câteva uşi cu geam de-a rândul. Stând sprijinit cu spatele de gardul scuarului, se gândea că, poate, începând din seara aceea, viaţa lor avea să ia o nouă întorsătură. Pe-acolo totul era calm şi aşezat, coroanele copacilor, liniştea faţada blocului, capetele de lei sculptate deasupra intrării principale. Leii aceia păreau să stea de pază, uitându-se visători la Bosmans. Apoi una dintre uşile cu geam se deschidea, iar dinăuntru se auzea cineva cântând la pian.
Când ieşise din bloc, îi spusese că totul era stabilit. Vorbise cu soţia profesorului. Avea să se
ocupe de copii nu cu normă-ntreagă, ci doar trei zile pe săptămână. Soţia profesorului îi explicase
că nu era vorba propriu-zis de o slujbă de guvernantă. Nu. Mai degrabă de bonă, cu singura diferenţă că nu era obligată să doarmă acolo.
În seara aceea, îi propusese să-i arate şi el unde locuieşte, departe, în arondismentul paisprezece, pe rue de l’Aude. Nu luaseră metroul. Mergeau pe un bulevard înţesat de ospicii şi mănăstiri, în apropiere de Observator, iar Bosmans şi-i imagina acolo pe cei câţiva cercetători stând în penumbră, în linişte şi privind prin telescoapele lor stelele. Poate că printre ei era şi profesorul Ferne.
Ce-ar fi putut să predea? Nu ştia. Margaret observase în apartament o bibliotecă mare, cu o scară din lemn natur cu ajutorul căreia se ajungea la ultimele rafturi. Toate cărţile erau le gate şi păreau foarte vechi.
