POVESTEA ZILEI - Capșa

Fragment din “Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi” de Gheorghe Crutzescu, volum apărut recent la editura Humanitas.

            Cititorului - Daca sunt zile în care te cuprinde nostalgia unui fel de viaţă pe care nu ai apucat-o, care-ţi pare însă cunoscută; dacă îţi sunt dragi unele cuvinte bătrâneşti, care te duc într-o lume pe veci apusă, dar în care au trăit bunicul şi străbunicul tău; dacă nu crezi că moşii noştri erau toţi nişte sălbatici şi că adevărata noastră „civilizaţie“ a început odată cu automobilele, casele „block“ şi matchurile de football; atunci, dacă vrei, s-o luăm în sus, împreună, pe Podul Mogoşoaiei, vom merge încet, plecând urechea la poveştile de ieri, sau de demult, pe care zidurile vechi şi locurile bătătorite de veacuri le mai şoptesc, încă, celor ce vor să asculte. Rândurile ce urmează sunt născute din dragoste pentru o stradă.

            De câţiva ani se deschisese, prin curtea caselor Slătineanu, Strada Nouă, azi Edgar Quinet. Şi bucureştenii însetaţi de distracţie avură numaidecât, în fundul străzii, un local unde să-şi petreacă serile calde de vară: grădina Raşca. O deschisese un ceh anume Hrtschka, care îşi şi scrisese numele, cu şapte consonante şi o vocală, pe firma deasupra intrării, dar cum românii nu-l puteau pronunţa, l-au trans format în Raşca, şi Raşca a rămas.

            Era, pe Academiei, o căsuţă măruntă, galbenă, în care mai pe urmă s-a aşezat firma „Watson & Youel, maşini agricole“. Grădina de vară era mică, o alee, pe care puteau merge patru inşi la rând, făcea ocolul unui petec de verdeaţă; în fund, o stea mare din sticle multicolore se silea să dea lumină, înconjurată de nişte palmieri de tablă care purtau candele colorate. Pe marginea aleii, bănci şi scaune, şi pe mese lumânări, în globuri de sticlă, împrejurul cărora roiau ţânţarii.

            Până noaptea târziu cânta orchestra lui Wiest şi, uneori, mu zica militară. Bărbaţii veneau la Raşca să se uite la fete, şi fetele, adunate de prin toate mahalalele Bucureştilor, se plimbau pe alee, îndelung, şi zâmbeau la bărbaţi.

            În 1870 găsim la Raşca şi o mică trupă de varieteu, domnişoarele Gardon şi de Beer cântă un duet din Petit Faust şi domnişoarele Fanelly, costumate în vivandiere, cântece militare, în aclamaţiunile publicului.

            Un an mai târziu, la capătul celălalt al străzii, casa Slătineanu, ca să revenim la dânsa, era cumpărată de Capşa, care îşi aşezase cofetăria în încăperile de jos încă din 1868. Restaurantul se deschise de abia la 1881, iar cafeneaua cinci ani mai târziu. Dar, timp de 75 de ani, Capşa a fost mai mult decât un hotel, o cofetărie sau o cafenea, a fost, într-un fel, buricul ţării şi cronica ei vie. De mult, Capşa a intrat în istoria noastră. Iar istoria lui începe ca o poveste din bătrâni: „Era odată un cojocar…“ 

            Într-adevăr era, pe la începutul veacului trecut, un cojocar subţire, care o dată pe an mergea la Lipsca după taxid, adică după cumpărare de marfă. Îl chema Dumitru Capşa şi era român macedonean. Taxidul, pe vremea aceea, nu era uşor lucru. Înainte de a părăsi ţara, negustorul, după ce îşi lămurea toate treburile, după ce-şi făcea testamentul, se spovedea, se grijea, îşi lua rămas-bun de la ai lui şi numai după aceea pleca la drum. Şi fiindcă se putea întâmpla să-l apuce Crăciunul sau chiar Paştile prin străinătate, şi fiindcă ţinea omul să-şi facă sărbătorile după legea lui, îngrijiseră de mult negustorii români să-şi ridice paraclis în Lipsca, care mai dăinuieşte până astăzi.

            Dumitru Capşa a avut un fiu, Constantin, care a avut 12 copii, dintre care băieţii Antonie, Vasile, Constantin şi Grigore au întemeiat Casa Capşa, la mijlocul veacului trecut. La 1850 exista în Bucureşti o cofetărie mare, a lui Giovanni, sub sala Bossel, în faţa viitorului Teatru Naţional, una, mai potrivită, a lui Comorelli din Pasajul Român – cel care l-a adus mai târziu pe Fialkowski – şi vreo trei patru micuţe, a lui Dedu de pe malul Dâmboviţei, bufetul lui Ivanciu din Grădina Cişmigiului, cofetăria lui Ghiţă Bimbaşa de la Biserica Albă, şi Gheorghe de la Hanul Trăsnea, cel vestit pentru dulceţuri. De altfel, în afară de Giovanni, care ştia să facă îngheţături, cassate şi şerbete napolitane, ceilalţi se mărgineau la vechile dulciuri orientale, de mult împământenite la noi, cataifuri, baclavale, sarailii, rahaturi şi peltele.

            Fraţii Capşa, întreprinzători, îşi puseră gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi, cu cofeturi cum nu se mâncaseră încă, cu consumaţii cum nu se băuseră încă, şi se şi pun pe treabă în acest scop. Pe fratele Grigore, cel mai tânăr din cei patru asociaţi, îl trimit la Paris să înveţe arta cofetăriei pe lângă Boissier, întâiul ciocolătar al lumii, iar Anton şi cu Vasile închiriază, pe 1.500 lei pe an, o prăvălioară în casa Dămăroaiei (viitorul Hôtel de France), unde deschid în 1852 cofetăria „La doi fraţi“.

            Afacerea era începută cu un capital de 5.000 lei şi cu un personal alcătuit din trei lucrători, un ucenic şi un rândaş. În curând însă prăvălia se dovedi prea mică, căci clientela venea, şi de abia dacă era loc pentru patru mescioare; de aceea, doi ani mai târziu, fraţii îşi mutară cofetăria în casele Castrişoaiei, iar locuinţa şi laboratorul lângă consulatul rusesc, în casele Filipescu. Proprietara pe vremea aceea era Mme Marie de Philippesco, cum îşi scria boieroaica numele, Chipioaica sau Madam Chipiu, cum o poreclise lumea, fiindcă-i plăcea să poarte, în loc de pălărie, chipiu de colonel.

            Încăperile fuseseră luate de fraţii Capşa, cinstit, negustoreşte, la mezat, cum se obişnuia pe atunci; dar pare că doamna Filipescu a rămas nemulţumită de afacerea făcută, căci începu cu locatarii ei un proces care ţinu mai mulţi ani, proces cu înfăţişări zgomotoase, judecând după o scrisoare a lui Vasile Capşa din 1863 care spune: „Cocoana arunca aşa vorbe Tribunalului că dl Preşedinte schimba feţe, feţe.“

            Dar să fii cu prăvălia într-o parte şi cu laboratorul în alta nu era lucru potrivit şi, după cum am spus mai sus, în 1868 fraţii se mută, pentru totdeauna, în casele vornicului Slătineanu. Între timp, însă, trecuse asupra întregii întreprinderi ameninţarea ruinei.

            Într-adevăr, trei ani de-abia după ce se apucase de cofetărie, în anul 1855, în toiul Războiului Crimeii, Vasile Capşa hotărî să plece la Sevastopol, cu câteva chervane pline cu şunci, caşcavaluri, pastrame şi altele, cu gândul să le vândă oştirilor aliate şi să se pricopsească.

            Din nenorocire, n-a apucat să ajungă în Crimeea, că s-a stricat toată marfa, de căldura grozavă a verii. Fără marfă, şi fără bani, Capşa se îmbarcă la Odessa pe un vas care-l duse în Bulgaria, de unde nădăjduia să treacă în ţară. După o vară fierbinte, era în Bulgaria o toamnă fru moasă, livezile erau pline cu prune şi grădinile gemeau de trandafiri. Capşa nu stătu mult să chibzuiască, cumpără zahăr pe credit, prune şi foi de trandafiri pe datorie şi, într-un şopron părăsit, începu să facă nişte dulceţuri atât de grozave, încât se băteau bulgarii să le cumpere. Şi la Sf. Dumitru, când a trecut Dunărea să meargă acasă, Capşa avea la dânsul parale frumoase.

            Şi fraţii Capşa începură atunci să aducă de la Paris tot ce era mai bun şi mai ales. În 1860 importă, pentru prima dată în România, absintul, „zână verde“, cum îi spuneau francezii; în 1861 ananasuri proaspete, în 1863 forme pentru îngheţată. Într-adevăr, până atunci numai Giovanni ştia meşteşugul îngheţăturilor, şi ca să nu i-l fure nimeni le făcea singur, într-o odăiţă încuiată cu lacăt. Numai că într-o zi – şi era tocmai vară – bietul Giovanni căzu atât de greu bolnav, încât fu silit să înveţe pe unul din lucrătorii lui, dar acesta, slugă necredincioasă…

            Nici prezentarea mărfii nu-i lăsa nepăsători pe fraţii Capşa. Astfel scrie Anton lui frate-său, la Paris: „când vei alege cutiile, caută ceva mai mare şi mai frumos, să ne putem deosebi de Fialkowski, căci madama dumnealui n-a plecat anul ăsta la Paris, că a mâncat bob mult şi este umflată la stomac“.

            Concurenţa lui Fialkowski nu ţinu mult, căci cofetăria decăzuse; bătrânul Giovanni murise; doar Broft, care deschisese şi el o cofetărie, mai putu, câţiva ani, să se măsoare cu Capşa. Rivalitatea ambelor case fu descrisă în versuri proaste, într-o revistă a timpului întitulată Nazat, a lui Jacob Negruzzi şi Radu Rosetti.

            Dar, în curând, Capşa rămase triumfător, cea dintâi cofetărie din Bucureşti şi una din cele dintâi din Europa. Şi asta, până în zilele noastre. Restaurantul s-a deschis, ca şi hotelul, de abia la 1881.  Sala restaurantului era numai cât jumătatea celei actuale, cuprinzând doar partea din fund, şi având uşă de intrare de-a dreptul pe strada Edgar Quinet. Era rece, întunecoasă, căptuşită toată cu marmură roşie. Şi i se dăduse numele de „mormântul faraonilor“.

            Aci a mâncat, timp de 30 de ani, tot ce avea un nume în Bucureşti, şi tot ce era străin cu vază. Aci venea, după teatru sau concert, protipendada bucureşteană să supeze: serate pe care le descria Claymoor în stilul lui, inspirat de cronicele Figaro-ului de după războiul franco-german. „Pe mese înflorite, în această frumoasă sală de ospeţe, se înşirau mâncări delicioase datorite frigărilor aurite ale «Vatel»-ilor casei Capşa; şi n-am nevoie să spun că oaspeţii şi mai cu seamă batalionul Therpsychorei au executat o zgomotoasă simfonie a furculiţelor în sânul acestor desfătări demne de Capşa.“

            Iar în cele trei salonaşe „particulare“ care dau pe strada Edgar Quinet s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru, căci între 1870 şi 1914 Bucureştii au fost capitala din răsăritul Europei care numai cu Sankt-Petersburg putea să împartă reputaţia de a avea bărbaţii cei mai darnici şi cei mai uşor de înflăcărat din lume.

            În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cléo de Mérode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading, sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcérie, Blanche Toutain, Suzanne Despres, Réjane şi Sarah Bernhardt.

            La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrison, frumoasele dansatoare americane, dintre care una ieşea uneori pe pod îmbrăcată în bărbat, de se ţineau copiii după ea, şi La Belle Otero, care izbutise să-l dezgheţe şi pe Claymoor – căruia, zice-se, nu-i plăceau prea mult femeile –, căci scrie, cu stilul lui, azi atât de nesuferit: „Olle, olle! per las trabucos de las trompetas de los toreros, Mademoiselle, vous etes fichtrement jolie! V’la Otero! En avant les lorgnettes! Le coup de rein final, eh! bien! Ça, c’ est de l’ art, tout bonnement!“

            Otero păstrase de trecerea ei pe la noi o amintire mişcată. „Oraşul e foarte pitoresc“ – scrie dânsa în „Amintirile“ ei – cu nenumăratele sale biserici, uliţele sale strâmte, palatele sale,

grădinile sale minunate. Cântecele şi dansurile mele plăcuseră publicului român şi reprezentaţiile erau primite cu favoare. Eram pe atunci ca beată de dans şi de muzică. Lăutarii şi ritmul lor mă fermecau. După spectacol eram în fiecare seară invitată la supeu: aduceam şi pe ghitariştii mei şi la sfârşitul serii dansam. Dansam nebuneşte, cu toată căldura, toată dragostea mea de viaţă, cu un fel de frenezie fericită şi senzuală. Cineva îmi spuse că semăn cu o bacantă posedată de un zeu. Un altul, după ce dansasem un fandango, se apropie de mine şi îmi zise grav: «Pustnicul care mănâncă cât mai multe urzici, care bea cât mai multă apă şi care posteşte mereu nu vă va vedea dansând, domnişoară, fără să ofteze, să vă dorească şi să-şi dea dracului castitatea şi sandalele…» Şi în seara aceea – conchide Otero – sandalele s-au şi dus dracului! […]

            Pe vremea aceea, femeile zise „cumsecade“ se fereau vara de trotuarul lui Capşa, unde erai „ca pe genunchii bărbaţilor“ şi treceau grăbite, şi cu privirea înainte, pe trotuarul din faţă, al Luvrului. Pe dinaintea meselor, se plimbau doar „pipiţele“, care treceau zâmbitoare, prinzând din zbor o adresă, un compliment sau o cerere de „rendez-vous“. Mă gândesc la „domnii de la Capşa“ ca la nişte oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate şi care trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu, monoclu şi pantaloni pepita, aveau o floare la butonieră, şi nu vorbeau decât franţuzeşte. Am cunoscut pe cei mai mulţi dintr-înşii, în tinereţea mea. Erau însă atunci domni bătrâni, liniştiţi, şi aveau necazuri şi boală de ficat, ca toată lumea. Azi au murit, cred, toţi, împreună cu politeţea, veselia dezinteresată, nepăsarea şi leul-aur.

            Dar viaţa la Capşa şi-a urmat cursul nestingherit şi după ce dânşii nu mai erau.