Pe aceeași temă
Fragment din volumul “Căpitanul Mihails. Libertate sau moarte” de Nikos Kzantzakis” aparut la editura Humnitas Fiction.
Învăţătorul a dormit bine, lângă lada cu haine de ginere. În somn a venit Pelaghiá şi nu-l mai lăsa inima să se trezească. Dar bunicul deschidea mereu ochii, nu se lipea somnul de el, privea prin lucarnă şi nu mai avea răbdare până când o să se lumineze de ziuă. A dat Dumnezeu de-a cântat cocoşul negru, apoi numaidecât şi cel alb, se crăpa de ziuă. Și bătrânul sări ca ars. Îl împinse cu piciorul pe Títyros.
— Trezeşte-te, îi zise, hainele sunt pe ladă, să fii sănătos. Și adu-le jos în curte pe cele apusene. Eu mă duc s-aprind focul.
Totdeauna îi fusese silă de apuseni, dar după scrisoarea nepotului său avea ciudă pe ei. Coborî scara, femeile încă nu se treziseră, aprinse focul şi-apoi se duse de-l trezi pe Thrasáki. Îl puseseră să doarmă într-o copaie mare, ca într-un leagăn. Îl mişcă și se trezi.
— Trezeşte-te, Thrasáki, îi zise, vino cu mine-n curte. O să-l ardem pe Iuda!
Apăru şi învăţătorul, îmbrăcat din cap până-n picioare ca un cretan. Îngrămădi în mijlocul curţii, una câte una, pantalonii, jiletca, sacoul, pălăria, pantofii. Le stropiră şi cu gaz, să le ia dracul mai repede, şi-apoi bunicul apucă făclia și i-o dădu lui Thrasáki:
— Vino, copilul meu, îi zise. Dă-le tu foc, să se ducă la dracu’! Ne-a ars Apusul, îl ardem şi noi. Foc pentru foc şi vânt pentru vânt!
Thrasáki apucă făclia aprinsă şi o vârî sub hainele stropite cu gaz.
Într-o clipită luară foc, hainele apusene străluciră, cele trei feţe sclipiră şi ele, iar tălpile bunicului tresăltară, de parcă voiau să danseze. Priveau tustrei cum ard hainele, şi feţele lor se rumeneau ca trandafirii. Și după ce se stinse focul bătrânul luă un pumn de cenuşă, deschise poarta, se opri în mijlocul drumului, ridică mâna şi o împrăştie în aer.
— Apuseni, făcu el, şi glasul său era plin de durere şi mânie, apuseni, la fel să vadă într-o zi ochii copiilor mei şi-ai copiilor copiilor mei arzând şi împrăştiindu-se cenuşă în văzduh casele voastre şi fabricile voastre şi palatele regilor voştri! Cum ne-aţi ars, apusenilor, aşa să ardeţi şi voi!
Spre amiază, Mítros evzonul, nădușit de urcuş, ajunse la tabăra căpitanului Mihalis. O poiană de munte, înaltă, vreo zece bordeie de piatră, cam o sută de voinici, iar jos de tot se întindea un câmp întărit de jur împrejur de munţi, îl albeau sătucurile, dintre care unul-două ardeau. Cum nu bătea vântul, fumul stătea deasupra lor, ca un nor blând, şi le acoperea.
Căpitanul Mihalis, drept în postul de pază, ţinea în mâini ocheanul. I-l dăruise un apusean filoelen, care se căţărase cu o lună în urmă până la tabăra lui şi inima nu-l mai lăsa să plece. „Unde să mă duc? îi spunea căpitanului Mihalis. De ce să cobor iarăşi în oraşe? Mă simt bine aici. Nicăieri n-am mâncat pâine mai gustoasă, n-am băut apă mai nemuritoare şi nici n-am văzut greci mai arhaici! Eu n-o să te strig căpitanul Mihalis, o să te numesc căpitanul Ahile. Pe mine mă cheamă Enrico.“ Purta o pălărie rotundă şi înaltă, ca un coif antic, şi avea buzunarele pline de hârtii şi creioane. Vorbea greceşte nici prea bine, nici prea rău, se prindea la vorbă cu cretanii, şi dă-i cu creionul, scria întruna. Şi cretanii râdeau. „Îi e dator lui Mihalis, spunea unul. – Scrie la ziare, zicea altul. – Bre, patriotule, de ce umbli prin Creta neînarmat? îl întrebau ei. Unde ți-e puşca? – Iat-o“, răspundea acesta, şi arăta creionul. Avea barbă blondă, ascuţită, doi dinţi din faţă erau de aur şi obrazul îi era trandafiriu. În creştetul capului îi flutura mereu un smoc de păr, şi după ce-au aflat cretanii că-l cheamă Enrico l-au numit, văzându-i smocul de păr, Kukuríko.
Într-o zi, pe când voinicii căpitanului Mihalis se încăieraseră cu oastea turcească, alerga şi el cu ei şi cobora în câmp, nu avea puşcă, dar striga: „Pe ei, căpitane Ahile!“ şi din când în când se oprea şi dă-i cu creionul, scria întruna. Iar când, noapte de-acum, turcii întoarseră spatele şi se cărăbăniră, iar creştinii, încărcaţi de prăzi, luau iarăşi urcuşul, un cretan sălbatic, care-l iubea foarte mult pe blândul Kukuríko, alergă şi-i duse peşcheş un cap de turc pe care-l ţinea în mână. Îl înşfăcase de păr, iar sângele picura şi împroşca pantofii apuseanului. Acesta, de cum îl văzu, scoase un strigăt ascuţit şi leşină. Cretanii râseră, „măi, ăsta e moale ca un pămătuf de bumbac!“ ziseră ei şi vărsară peste el o găleată de apă să-şi revină. Sosi şi căpitanul Mihalis şi-i certă: „Măi, voi credeţi că toţi oamenii sunt cretani? Nu mai faceţi asemenea glume!“ Se întoarse către Phourógatos: „Ia-l de braţ, haideţi, să fiţi sănătoşi, ajută-l pe sărman să urce! – Cine i-a spus oalei de lut să se amestece cu cazanele de aramă? Aşa-i trebuie! Eu am vrut să-i aduc un peşcheş, dar de unde să-şi dea el seama!“ zise cretanul, înşfăcă iarăşi de păr capul tăiat şi porni înainte, izbucnind în râs.
Din ziua aceea, pe Kukuríko îl luaseră frigurile, era palid, nu mai putea să pună carne-n gură, avea vise urâte, i se păru greu să mai trăiască împreună cu grecii aceia antici, așa că hotărî să plece. Într-o dimineaţă ploioasă, posomorâtă, se duse şi îşi luă la revedere de la căpitanul Mihalis.
— Îi admir pe vechii greci, căpitane Ahile, îi spuse el, dar sunt neciopliți. Eu sunt profesor, adică învăţător, om bun, dar de hârtie. Voi sunteţi din carne, nu rezist. Rămâi sănătos! Uite, ia asta să-ţi aminteşti de mine.
Scoase de la gât cureaua cu ocheanul şi i-l petrecu pe după gât căpitanului Mihalis.
— Eşti căpitan, deci trebuie să vezi mai departe decât voinicii tăi.
Şi acum căpitanul Mihalis ţinea ocheanul acesta şi spiona jos în câmp. În dosul perdelei de fum, în satele arse, i se păru că se mişcau fesuri turceşti, noi trupe tocmai soseau din Megalo Kastro şi se pregăteau să ia cu asalt muntele.
— Nu se mai termină, câinii, murmură el. Și locul e strâmt, iar noi, puţini. Întârzie şi căpitanul Polyxinghis. Întârzie… trebuie să trimit un alt mesager…
Şi pe când lăsa jos ocheanul şi se pregătea să se ducă să vadă dacă s-a întors de la ţărm Ventuzos, mesagerul său, iată-ţi-l că-i și sare-n față Mítros evzonul.
— Sănătate şi noroc, căpitane, vin de la corabia căpitanului Stephanís! zise el, scoase scrisoarea şi i-o dădu.
Rupse grăbit plicul. Înăuntru erau o scrisoare deschisă şi o altă bucăţică de hârtie. Cunoscu literele fiului său şi faţa lui întunecată se lumină într-o clipă: „Eu, Thrasáki, îţi trimit salutări şi-ţi scriu aceste cuvinte ale bunicului: Citeşte scrisoarea şi fă ce te-o lumina Dumnezeu. Speranţă nu avem, şi de data asta ne luptăm cu tunetul. Sfătuieşte-te aşadar cu inima ta şi ia o hotărâre“.
Îşi încruntă sprâncenele, ridică buza de sus și i se zări caninul.
— Vai, mormăi el, vai, auzi, să mă sfătuiesc cu inima mea. Lumea o să sară-n aer.
Despături scrisoarea nepotului său. Înainta silabă cu silabă, sărea de la un cuvânt la altul, ca şi cum ar fi urcat şi-ar fi coborât un munte. Din când în când se oprea, mugea, şi apoi lua iarăşi avânt. După ce sfârşi, rupse-n bucăţi scrisoarea, aprinse un chibrit şi-i dădu foc.
— Numai eu s-o ştiu, nimeni altcineva! zise el şi-mprăştie cenuşa.
Zgâlţâi cu putere o piatră din stâncă și mâinile i se umplură de sânge.
— Nu există, zice, nici o speranţă! Mama Grecie e neputincioasă, apusenii sunt nişte măscărici, cretanii, puţini… Măi, nu mă mişc din postul meu, nu predau eu stânca asta unde m-am aciuat, chiar dacă Mama Grecie e neputincioasă şi apusenii sunt măscărici şi cretanii, puţini. De-ar fi să coboare şi Dumnezeu să-mi spună: predă-te, nu mă predau!
