Pe aceeași temă
Fragment din „România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910” de Constantin Bărbulescu, carte apărută recent la editura Humanitas.
[...] Dar să revenim la scopul deja anunţat al cercetarii noastre: modul în care memorialistica medicală se constituie într-o sursă pentru istoria medicinei secolului al XIX-lea. Înainte de toate medicii ating în memoriile lor problema condiţiei medicului, a medicului de plasă de pildă, aflat într-o veşnică mişcare prin satele şi comunele circumscripţiei: „Plecam lunea des de dimineaţă şi mă întorceam sâmbătă sara, rupt de oboseală, pe drumurile aproape impracticabile, pe care le străbăteam şi cu sufletul amărât de nesfârşitele dureri, nevoi şi nedreptăţi, pe care le vedeam şi pe care, de cele mai multe ori, nu le puteam alina decât cu vorba bună“ (Bordea, 1938, 6).
Veşnicele inspecţii sanitare ale medicilor de plasă, ineficienţa lor şi în general ingrata condiţie a acestei categorii profesionale apar şi în alte surse. În plus, medicul de plasă nu numai că se află la baza ierarhiei sistemului sanitar, dar cade victimă şi presiunii potentaţilor locului; doctorul Bordea a avut norocul de a fi apărat de un mare proprietar local „cu multă trecere la Ministerul de Interne“ (Bordea, 1938, 16), dar alţii riscau să-şi piardă funcţiile: „căci medicul fiind salariat de judeţ, era expus să-şi piardă postul, chiar dacă s-ar fi opus Direcţia generală a serviciului sanitar, care numea pe medic şi iată cum: pe cale bugetară prefectul desfiinţa plasa, condusă de un medic aşa zis instigator şi medicul rămânea fără post. După 2-3 luni o reînfiinţa şi cerea numirea altui medic. De fapt, medicul de plasă nu avea nici o stabilitate şi prefectul acelor timpuri făcea cu el ce voia“ (Bordea, 1938, 15). Pe deasupra, medicul de plasă se declară neputincios în faţa marilor provocări ale stării sănătăţii publice rurale; mai ales bolile epidemice îl găsesc practic dezarmat iar sentimentul neputinţei amărăşte viaţa doctorului Bordea. El are sub ochi o adevărată dramă rurală în care personajul salvator, medicul, nu poate face mare lucru, ci este silit să se mulţumească cu oferirea de sfaturi şi cu mijloace primitive de dezinfecţie: leşie şi var – adică cu mai nimic (Bordea, 1938, 21-22). În memoriile doctorului I. Bordea sentimentul de neputinţă şi frustrarea măruntului medic de plasă ating paroxismul.
Dacă urcăm mai sus în ierarhia medicală, descoperim la Bucureşti pe tânărul medic Victor Gomoiu în vreme ce îşi efectua stagiul de intern la spitalul Colţea, în clinica profesorului Gheorghe Stoicescu. Nici el nu este scutit de surprize, cărora le face însă faţă cu succes: „Pe la începutul lui mai, acest an 1908, profesorul Stoicescu m-a chemat în cancelaria sa la spital, spunându-mi că mă roagă să îi fac un mare serviciu şi anume: să mă duc în comuna Vişina ca să îngrijesc un bun prieten al său, domnul Bălescu, care a suferit un accident, adăugând că va plăti bine – un pol pe zi – şi încheind că ‹‹să nu-l părăsesc până nu va fi complet vindecat››. De serviciul meu spitalicesc eram scutit de însuşi porunca şefului. Porunca şefului m-a împins, iar polul pacientului m-a atras.
Am descins la gara indicată, iar de acolo trasura ‹‹boierului›› m-a dus la ‹‹curte››. (…) Procesul de restabilire evoluând foarte repede, boierul a început să primească vizita oamenilor din sat. Într-o duminică după amiaza, pe când citeam în gradină, a venit un om care mi-a spus că ‹‹mă cheamă boierul››. Când am intrat în cameră – era plină de săteni ‹‹boierul›› şi-a dezvelit voluminosul pântec şi mi-a poruncit ‹‹doftore, scarpină-mă››. A voit să arate asistenţei căreia îi poruncea de obicei, că are la dispoziţie chiar un ‹‹doftor›› căruia îi porunceşte la fel. Faţă de atâta necuviinţă, m-am oprit în uşă şi întorcându-mă spre coridor am strigat pe soţia sa:
- Cucoană, vino să-ţi scarpini porcul.
Se înţelege lesne mutra boierului şi a asistenţei. Am ieşit afară, am căutat pe fiul boierului căruia i-am cerut trăsura, ca să pot pleca cu primul tren. Inutilă a fost încercarea boierului de a-şi scuza mitocănia. Am renunţat chiar la suma ce aveam de primit şi m-am întors în Bucureşti“.
De altfel, profesiile liberale, cea de medic în speţă, nu se bucurau la mijlocul secolului al XIX-lea de un prestigiu social deosebit. În acest sens, memoriile lui Nicolae Kreţulescu sunt ilustrative. La întoarcerea de la studii, cu titlul de doctor în medicină al Facultăţii de Medicină de la Paris, tânărul nostru, la „câteva zile după sosirea mea în Bucureşti, m-am prezentat la Alexandru Vodă Ghica, care mă cunoştea dinaintea plecării mele la Paris pe când nu se făcuse domn. Vodă Ghica primindu-mă cu cea mai mare afabilitate, cea dintâi întrebare ce mi-a adresat într-un mod familiar, a fost, ‹‹că ce idee am avut ca să învăţ medicina, că nu e de mine, că s-o las în lături şi să urmez cariera părinţilor şi moşilor mei›› i-am răspuns că timpurile vechi au trecut, că trebuie să căutăm şi noi a păşi înainte alături de popoarele civilizate, că scopul meu, îmbrăţişând medicina n-a fost şi nu este decât de a ridica profesiunile liberale atât de dispreţuite la noi în ţară şi considerate de publicul român de domeniul exclusiv al străinilor, lor numai aparţinând a fi doctori, farmacişti, ingineri, artişti, etc.“ (Kretzulescu, 1895, 56-57). Bănuim că Vodă Ghica nu a fost prea impresionat de răspuns.
La Bucureşti, poziţia profesională a tânărului Kreţulescu, fiu de mare boier, nu stârneşte decât nedumerire: „Puţin timp după sosirea mea în Bucureşti am prezentat şi eu într-o seară comisiunei medicale diploma mea de doctor în medicină; membrii comisiunei şi-o trecură din mână în mână uitându-se la dânsa cu multă atenţiune şi cu multă curiozitate. Ca toată lumea în Bucureşti se mira şi ei cum un fecior de boier mare – termenul uzitat pe atunci – a putut să-şi lase poziţiunea lui în societate şi să se ducă să se facă doctor“ (Kretzulescu, 1895, 58).
De fapt, îmbrăţişarea de profesii liberale de către fiii marii boierimi autohtone provoacă peste tot, în Bucureşti sau în provincie, şi tuturor – de la Vodă la negustorul local – mirare şi consternare. Poziţiile cele mai bune şi deci cele mai invidiate din ierarhia socială a epocii sunt abandonate de tineri precum Kreţulescu în favoarea unora inferioare, dar moderne. Iată deci ceea ce nimeni nu poate să înţeleagă. Şi nu este singurul:
„Alexandru Golescu – Arăpilă – întors în ţară cu diploma de la şcoala centrală din Paris, fusese numit conductor de şosele şi primise ordin să facă traseul şoselei de la Ploieşti la Câmpina. Pe la iulie 1844, vrând să schimb aerul Bucureştiului am luat un congediu şi l-am însoţit în lucrarea sa; luasem amândoi o căruţă cu ziua; ajungând la o cârciumă pe lângă Băicoi, şi birjarul cerând a-şi odihni caii, ne-am pus şi noi la umbra căruţei să dejunăm. În acelaşi timp doi negustori care mergeau şi ei spre Câmpina poposiseră sub umbrarul dinaintea cârciumei, se uitau la noi şi tânguindu-ne îşi ziceau între dânşii: ‹‹uită-te de vezi ce a ajuns astăzi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kreţulescu doctor››. Noi auzeam conversaţia şi abia ne ţineam râsul.“ (Kretzulescu, 1895, 58-59).
Cariera medicală – care pentru un fiu de mare boier, la mijlocul secolului al XIX-lea, era, să spunem, neconformă cu statutul social al familiei – pentru un simplu fiu de preot de ţară din judeţul Mehedinţi, la începutul secolului următor, constituia de fapt o ascensiune socială fulminantă. Este drept pe de altă parte, că între 1840 şi 1900 statutul social al medicului şi prestigiul social al medicinei crescuseră mult în România pe cale să se modernizeze. La începutul secolului al XX-lea, în oraşe, medicul devine un personaj important, căutat şi apreciat. Ce poate fi mai semnificativ pentru statutul social al medicului şi a medicinei decât mărturia unui alt memorialist celebru, de astă dată ne-medic, Constantin Bacalbaşa, care amintind de venirea în Bucureşti la 1906 a doctorului Norden pentru a-l consulta pe Regele Carol I, s-a văzut asaltat de bucureşteni: „jumătate de Capitală s-a înscris ca să-l consulte. Savantul german a trebuit să refuze sute de persoane din cauza lipsei de timp“.
