POVESTEA ZILEI - Hebronul

Fragment din „O istorie a evreilor” de Paul Johnson, volum apărut recent la editura Humanitas.

            Evreii sunt cel mai tenace popor din istorie. Hebron este o dovadă concretă. Este situat la 32 de kilometri de Ierusalim, la 1.000 de metri înălţime, pe dealurile Iudeei. Acolo, în peştera Macpela, se găsesc mormintele patriarhilor. Conform tradiţiei străvechi, un cavou în stâncă, el însuşi foarte vechi, adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale lui Avraam, fondatorul religiei iudaice şi strămoş al colectivităţii iudaice. Alături de mormântul lui se află cel al Sarrei, soţia lui. În acelaşi loc se găsesc mormintele îngemănate al fiului său, Isaac, şi al soţiei sale, Rebeca. De partea cealaltă a curţii interioare – alte două morminte, al lui Iacov, nepotul lui Avraam, şi al soţiei lui, Lea. Iar în faţa construcţiei este îngropat fiul lor, Iosif. Aici a început – în măsura în care poate fi fixată în timp – istoria de patru mii de ani a evreilor.

Hebron este de o frumuseţe măreaţă şi venerabilă. Oferă pacea şi liniştea ce pot fi adesea găsite în sanctuarele antice. Dar pietrele sale sunt martore mute ale unui conflict permanent şi a patru milenii de dispute politice şi religioase. A fost, pe rând, un loc sfânt ebraic, sinagogă, bazilică bizantină, moschee, biserică a cruciaţilor şi din nou moschee. Irod cel Mare l-a înconjurat cu un zid maiestuos, înalt de aproape 15 metri, care a rezistat până în zilele noastre; este făcut din blocuri masive de piatră tăiată, unele dintre ele lungi de aproape 10 metri. Saladin a împodobit locul sfânt cu un amvon. Hebron reflectă lunga şi tragica istorie a evreilor şi capacitatea lor neegalată de a supravieţui tuturor vicisitudinilor. Aici, David a fost uns rege, mai întâi al Iudeei (Samuel II, 2:1–4), apoi al Israelului (Samuel II, 5:l–3). Când a căzut Ierusalimul, evreii au fost alungaţi din el, în locul lor aşezându-se edomiţii. A fost cucerit de Grecia, apoi de Roma, convertit, jefuit de zeloţi, incendiat de romani, ocupat succesiv de arabi, franci şi mameluci. Din 1266, evreilor li s-a interzis să mai intre în peşteră ca să se roage. Aveau voie să urce doar şapte trepte de-a lungul zidului răsăritean. Pe a patra treaptă îşi introduceau petiţiile către Dumnezeu într-o gaură sfredelită în piatră pe o lungime de 1,85 metri. Erau folosite beţe pentru a împinge bucăţile de hârtie până ajungeau la capătul celălalt, unde cădeau în Peşteră. Chiar şi în aceste condiţii, petiţionarii erau expuşi pericolului. În 1518, a avut loc un îngrozitor masacru otoman al evreilor din Hebron. Dar, curând după aceea, cărturarii evlavioşi au format o comunitate care a continuat să existe, cu tenacitate, şi în care au intrat, în diferite momente, talmudişti ortodocşi, cercetători ai Cabalei mistice şi chiar asceţi evrei, care se biciuiau cu cruzime, până când sângele lor împroşca pietrele venerate. Evreii au fost acolo pentru a-i întâmpina, pe rând, pe falsul Mesia, Sabbetai Zvi, în anii 1660, pe primii pelerini creştini moderni în secolul al XVIII-lea, pe coloniştii evrei seculari, o sută de ani mai târziu, şi pe cuceritorii britanici în 1918. Comunitatea evreiască, niciodată foarte numeroasă, a fost atacată cu sălbăticie de arabi în 1929. Au atacat-o din nou în 1936, practic exterminând-o. Când soldaţii israelieni au intrat în Hebron în timpul Războiului de Şase Zile, în 1967, nici un evreu nu trăise acolo timp de o generaţie. Dar în 1970 a fost restabilită o colonie mică. În ciuda temerilor şi a incertitudinilor, colonia a înflorit.

Prin urmare, când istoricul se duce să viziteze Hebronul în ziua de azi, îşi pune întrebarea: unde sunt toate acele neamuri care au populat odată locul acesta? Unde sunt canaaniţii? Unde sunt edomiţii? Unde sunt anticii eleni, romani şi bizantini, francii şi mamelucii, unde sunt otomanii? Au pierit în negura timpurilor, irevocabil. Evreii, însă, încă sunt în Hebron.

Hebronul, aşadar, este un exemplu al îndărătniciei evreieşti pe parcursul a patru mii de ani. Ceea ce ilustrează, de asemenea, ciudata ambivalenţă a evreilor în ceea ce priveşte stăpânirea şi ocuparea teritoriului. Nici o seminţie nu a păstrat pentru o perioadă atât de lungă de timp un ataşament atât de încărcat afectiv faţă de un anumit colţ al suprafeţei pământului. În acelaşi timp, nimeni altcineva nu a dovedit o mai puternică şi mai persistentă tendinţă de a emigra, un asemenea curaj şi o asemenea pricepere de a-şi smulge rădăcinile. Este ciudat faptul că, pentru mai mult de trei sferturi din existenţa lor ca seminţie, majoritatea evreilor au trăit totdeauna în afara teritoriului pe care îl consideră ca fiind al lor. Şi aşa fac şi în ziua de azi.

Hebron este spaţiul în care au achiziţionat primul lor petec de pământ consemnat de istorie. Capitolul 23 din Cartea Facerii descrie cum Avraam, după moartea soţiei sale Sarra, a hotărât să cumpere Peştera Macpela şi pământurile care o înconjurau, drept loc de îngropăciune pentru ea şi apoi şi pentru sine. Pasajul este unul dintre cele mai însemnate din Biblie, reprezentând una dintre cele mai vechi tradiţii evreieşti, respectate cu sfinţenie, în mod evident foarte preţuită şi importantă pentru ei. Este poate primul fragment din Biblie, care înregistrează un eveniment real, la care au existat martori, fiind descris printr-un lung şir de recitări orale, ceea ce a contribuit la păstrarea intactă a detaliilor autentice. Sunt descrise cu lux de amănunte negocierile şi ceremonia achiziţionării. Avraam era un străin – cum ar fi considerat în ziua de azi –, deşi locuia de multă vreme în Hebron. Ca să deţină o proprietate liberă în acel loc, nu avea nevoie doar de mijloacele de achiziţie, ci şi de consimţământul comunităţii. Pământul se afla în stăpânirea unui demnitar, care se numea Efron Hititul, un semit apusean şi un habiru de origine hitită. Avraam trebuia mai întâi să îşi asigure consimţământul formal al comunităţii, al „copiiilor lui Het“, „oamenii pământului“, pentru a putea face tranzacţia, apoi să cadă la învoială cu Efron asupra preţului, 400 de şekeli (adică monede) de argint; apoi să facă rost de monezi, „bani ce se găseau de regulă la negustori“, să le cântărească şi să le înmâneze în faţa bătrânilor comunităţii.

Acesta a fost un eveniment memorabil într-o comunitate mică, implicând nu numai un transfer de proprietate, ci şi o schimbare a poziţiei sociale: plecăciunile ritualiste, disimulările şi falsele politeţuri, stăruinţele şi tocmelile, toate sunt strălucit redate de povestea din Biblie. Dar ceea ce-l surprinde cel mai mult pe cititor, ceea ce-i persistă în minte, sunt cuvintele prin care Avraam începe tranzacţia: „Eu sunt între voi străin şi pribeag“; iar după încheierea tranzacţiei, insistenţa cu care se specifică faptul că pământul a fost „trecut de la fiii lui Het la Avraam“ de către localnici (Facerea 23:20). În acest prim episod autentic din istoria iudaică, ambiguităţile şi anxietăţile seminţiei ies pregnant în evidenţă.