Pe aceeași temă
Fragment din "Religiile lumii", volum coordonat de Jean Delumeau, în curs de reeditare la editura Humanitas.
[...] ISLAMUL. Religie și politică
Coranul cuprinde in textul său injuncţii juridice care precizează comportamentul care trebuie adoptat in anumite situaţii politice şi sociale. Aceste injuncţii se găsesc incluse in aproximativ două sute de versete. Ele se referă in cea mai mare măsură la „statutul personal“ şi la cateva „dispoziţii penale“. Această situaţie a dus la ideea că totul a fost reglementat prin Carte şi că, in consecinţă, din punctul de vedere al islamului, in opera de legislaţie, şi chiar in cea administrativă, nu numai că ar trebui să se caute in Coran preceptele cărora musulmanii să li se conformeze, dar şi să se refuze a se lua in calcul situaţii pe care Coranul nu le-a prevăzut in mod expres.
Dar, oricat de numeroase ar fi ele, prescripţiile coranice nu au fost niciodată prezentate, nici chiar de către Coran, ca nişte reglementări de detaliu care ar dispensa individul sau colectivitatea de efortul şi responsabilitatea pe care le incumbă edificarea unei construcţii juridice. Chiar şi acolo unde par să epuizeze minuţiozitatea inerentă reglementărilor, ele depăşesc cazul in sine pentru a constitui o normă. De aceea, ele dau domeniului la care se referă o valoare de paradigmă. In plus, nu sunt niciodată separate sau separabile in textul coranic de un context moral explicitat in versete invecinate, versete care, la randul lor, se pot clarifica printr-o lectură de ansamblu a Cărţii. A le separa de context inseamnă a reedita greşeala comisă de alţi destinatari ai revelaţiilor divine, care au reţinut doar o parte din autoritatea prescripţiilor respective, ascunzand cealaltă parte. Coranul il avertizează in mod explicit pe musulman cu privire la această fragmentare, amintindu-i:
Vom trimite pedeapsă asupra lor precum am trimis asupra celor ce au impărţit, au făcut Coranul bucăţi (15, 90–91).
Coranul aminteşte că acţiunea care, inspirată de caritate – in dublu sens de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape –, depăşeşte simpla obligaţie sau dreptul in sensul strict este cea mai meritorie. Pentru o comunitate, faptul de a concepe şi de a stabili reguli prin care se intăreşte şi rafinează aparatul juridic, imbogăţindu-l cu ceea ce pană in momentul respectiv a ţinut de simpla conduită morală, este nu numai legitim, ci şi meritoriu. Se poate da ca exemplu analiza pe care o face gandirea musulmană in domeniile civil şi penal. Iată cum se inlănţuie ideile intr-un text coranic extras dintr-unul din capitolele care abordează această temă:
Şi dacă pedepsiţi, apoi să pedepsiţi in acelaşi fel cum vi s-a făcut răul, iar dacă răbdaţi, e mai bine pentru cei ce rabdă. Şi tu rabdă, şi răbdarea ta vine de la Dumnezeu… (16, 127–128).
Este oare posibil ca lectura acestui text să nu facă evidentă prioritatea acordată interdicţiei de a face din exercitarea unui drept un prilej de răzbunare, să nu sublinieze indatorirea faţă de Dumnezeu de a alege mai degrabă calea iertării? O societate care ar institui ca regulă juridică aceste indemnuri la răbdare şi generozitate nu i-ar putea displăcea lui Dumnezeu şi nici celor care se pun in slujba lui.
Răman cazurile in care societatea l-ar constrange pe credincios la acte contrare prescripţiilor religiei sale. Pe de o parte, avand in vedere cazul de forţă majoră, credinciosul este absolvit in astfel de situaţii de orice responsabilitate personală. S-a vorbit despre suveranul unei monarhii parlamentare care şi-a făcut probleme de conştiinţă in legătură cu promulgarea unei legi votate de parlament. Pesemne a considerat că, in această problemă, el nu avea altă responsabilitate decat aceea pe care o presupune funcţia sa in regimul aflat in vigoare. Astfel gandeşte in zilele noastre, ca de altfel dintotdeauna, orice cetăţean căruia ii revine o parte a „responsabilităţii legislative“… Pe de altă parte insă, democraţia pluralistă a făcut in ultima vreme multe progrese; şi va continua să facă. Printre obiectivele sale, mult invocate in timpurile de revoltă impotriva formelor caricaturale ale centralismului democratic, figurează definirea drepturilor minorităţilor. Acestea nu sunt concepute ca o incălcare a regulii democraţiei şi nici ca nişte favoruri acordate, ci, dimpotrivă, ca o incununare a construcţiei democratice, ca o condiţie a bunei funcţionări a instituţiilor democratice. N-ar trebui ca fiecare cetăţean să aibă inţelepciunea de a se gandi că este el insuşi un potenţial „minoritar“, ba chiar, conform unui criteriu sau altuia, că este deja efectiv un „minoritar“? Şi că deci se apără pe el insuşi apărand minorităţile?
Franţa oferă un exemplu elocvent cu atat mai interesant de observat pentru că este incă in stare de gestaţie: actualul studiu intreprins in vederea deschiderii accesului particularilor la Consiliul constituţional. Aceste persoane particulare ar putea astfel să se opună adoptării unor legi votate de majoritate…
…La drepturile oamenilor. Cand se vorbeşte despre politică, nu se are in vedere numai organizarea interioară a cetăţii. Trebuie evocate de asemenea relaţiile cetăţii musulmane cu alte cetăţi, altfel spus, trebuie abordată problema drepturilor oamenilor din punctul de vedere al islamului şi, mai exact, trebuie să se pună intrebarea dacă apartenenţa la această religie a populaţiei – sau a unei părţi a populaţiei – unui stat este de natură să ridice probleme particulare.
Coranul a fost revelat in parte in timpul unei perioade a vieţii Profetului cand el şi tovarăşii săi au trecut de la statutul de indivizi minoritari intr-o cetate ostilă la acela de membri ai unei entităţi politice care intreţinea cu alte entităţi politice, pe picior de egalitate, relaţii de alianţă, de pace sau de război. Astfel, se găsesc inserate intr-un text de valoare spirituală soluţii pentru diverse probleme legate de ceea ce se numeşte poliţie, administraţie sau justiţie, ca şi soluţii ale unor probleme „diplomatice“.
Mai intai a fost necesară negocierea integrării in oraşul Medina a emigranţilor din Mecca. Apoi a trebuit să fie găsite soluţiile de a face faţă hărţuirii locuitorilor Medinei de către autorităţile oraşului de origine al emigranţilor in vederea obţinerii „extrădării“ fugarilor. Această hărţuire a depăşit stadiul ameninţărilor şi şantajului pentru a ajunge la agresiunea armată. Nou-veniţii s-au văzut obligaţi să se lupte alături de gazdele lor. Primul verset care ii autorizează pe musulmanii agresaţi să răspundă fiecărei lovituri printr-o lovitură este datat; el este inserat după şaptezeci de versete in care se interzice sau este descurajată violenţa:
Li s-a dat voie celor ce fură atacaţi, pentru că li s-a intamplat nedreptate şi Dumnezeu are putere să le ajute: aceia ce fură alungaţi din locuinţele lor pe nedreptul numai pentru că zic: „Domnul nostru este Dumnezeu“ (22, 40–41).
Această situaţie duce la o stare de război, potrivit normelor epocii şi regiunii. Ştiind că este vorba pur şi simplu despre supravieţuirea unor oameni care abandonaseră totul odată cu exodul, nu ne va mira recurgerea la un vocabular care imbină exaltarea virtuţilor războinice cu valorile solidarităţii şi compasiunii. Insuşi numele dat acestei lupte este semnificativ: jihad. Acest cuvant, tradus cel mai adesea prin „război sfant“, inseamnă „efort“, mai exact „emulaţie in efort“, şi se aplică oricăror forme de efort, in cadrul celui ce trebuie depus contra propriilor inclinaţii negative, propriei indolenţe. Acest jihad a permis, intr-o Peninsulă Arabică din ce in mai favorabilă noului mesaj, recucerirea Meccăi. Apoi, treptat, sensul cuvantului a evoluat, fără a se pierde insă semnificaţia originară. Rapiditatea expansiunii şi menţinerea cuceririlor făcute sunt suficiente pentru a dovedi că, raportate la normele morale ale epocii, metodele de cucerire şi gestiune a cuceririlor musulmanilor prezentau o oarecare superioritate. Unul dintre atuurile cuceritorilor era fără indoială obiceiul dobandit, datorită condiţiilor istorice care ii constranseseră să convieţuiască cu adepţii altor credinţe, de a accepta sau chiar de a provoca dialogul.
Coranul nu a ignorat şi nici nu a minimalizat această problemă a controversei sau chiar a polemicii religioase. Nu a neglijat-o in perioada de la Medina, cand musulmanii, deţinători ai puterii intr-o cetate atrasă in majoritate de partea credinţei lor, continuau controversa de la egal la egal cu minorităţile, după cum nu o neglijaseră nici in perioada de la Mecca, atunci cand musulmanii minoritari polemizau cu o majoritate de necredincioşi deţinători ai puterii.
Ideea de a face din divergenţa de opinii religioase un delict nu poate fi dedusă din lectura nici unui pasaj din Coran (fie că datează dintr-una sau alta din cele două perioade). Desigur, chemarea la imbrăţişarea credinţei monoteiste este in mod constant insistentă. Dar sancţionarea refuzului de adeziune este rezervată lui Dumnezeu; ea nu este nici cerută, nici permisă credinciosului, nici măcar comunităţii credincioşilor.
Coranul cere Profetului şi credincioşilor să-şi poarte controversele cu cea mai mare curtoazie (16, 125; 29, 46) şi precizează in mai mult de zece pasaje că, oricat de mare ar fi iubirea Profetului pentru Creator, oricat de puternică ar fi forţa altruismului ce l-ar impinge să le dorească celor pe care ii preţuieşte şi iubeşte să aibă parte de credinţa mantuitoare, el nu are nicidecum dreptul de a-i constrange pe cei care neagă existenţa sau unicitatea lui Dumnezeu.
Insăşi credinţa in Ziua judecăţii de apoi, in care ultimul cuvant va aparţine lui Dumnezeu şi numai lui, este invocată ca argument suprem pentru a reduce amărăciunea şi a calma furia credincioşilor maniaţi uneori de obstinaţia interlocutorilor lor, iar alteori lezaţi in afecţiunea lor pentru cei apropiaţi, pe care ii văd predispuşi la atragerea dizgraţiei divine:
Noi ştim că pieptul tău este stramtorat pentru vorbele lor, insă laudă pe Domnul tău
şi inchină-te Lui, şi serveşte Domnului tău, pană-ţi va veni siguranţa (15,97–99).
Astfel este dictată o conduită care ne scuteşte in această viaţă de orice preocupare de a perpetua conflictele teologice, tocmai pentru că, din acest punct de vedere, cunoaşterea umană este o chestiune de binecuvantare şi pentru că impărtăşirea credinţei rămane un mister divin: „Deci intoarce-te de la cel ce se abate de la indemnarea Noastră şi doreşte numai viaţa lumii. Aceasta este obştea ştiinţei lor“ (53, 30–31). Este formulată obligaţia, mai intai pentru Profet şi apoi pentru toţi musulmanii, de a nu uita să-i pomenească in rugăciunile lor pe cei indărătnici, ameninţaţi cu dizgraţia:
Şi cel ce cheamă langă Dumnezeu alţi Dumnezei, fără dovadă, acela va da socoteală la Domnul său. Necredincioşilor nu le merge bine. Şi spune: „Doamne, iartă şi indură-Te, Tu eşti cel mai bun indurător“ (23, 117–118)
