POVESTEA ZILEI - Infernul pe pământ

Fragment din romanul „Corpul uman” de Paolo Giordano, Humanitas Fiction.

            Ceea ce s-a petrecut apoi – până în clipa în care, trecând peste douăzeci de kilograme de explozibil, Lynxul condus de Salvatore Camporesi a sărit în aer, sfârtecându-i pe toţi cei aflaţi la bord, mai puţin unul, care a avut norocul să fie aruncat la câţiva metri distanţă în mijlocul oilor – a durat trei, maximum patru minute.

Torsu, Di Salvo, Rovere şi ceilalţi soldaţi aflaţi în urmă trag cu pistoalele-mitralieră. Mitraliază pe cineva nevăzut, cam la nimereală şi mai ales în sus.

Mattioli trage.

Mitrano trage.

Nimeni n-a avut timp să înţeleagă din ce parte a venit lovitura, de aceea ţintesc în oile care se aruncă în jos de pe versanţi, de parcă ele ar fi ameninţarea. Lucrurile se lămuresc însă destul de repede, fiindcă inamicul trage cu toate armele de care dispune şi de pretutindeni. Dinspre satele Terikhay şi Khanjak plouă cu obuze de mortiere, şi se vede că artileriştii au avut timp să se organizeze, fiindcă lovesc la câţiva metri. Focuri de arme uşoare sunt trase asupra coloanei din faţă şi din părţi, apoi mai sunt şi alte rafale, şrapnele care se fragmentează în cer şi cad ca o grindină peste capete. Infernul, infernul pe pământ.

Pecone, Passalacqua şi Simoncelli trag.

Cederna localizează două umbre înarmate, sus în stânga, la nouăzeci de grade, şi nu se opreşte din tras până când nu le neutralizează pe amândouă. Satisfacţia pe care-o încearcă atunci când prima umbră cade pe spate nu seamănă deloc cu ceea ce-şi închipuia, se petrece prea rapid şi la prea mare distanţă, aproape că e mai plăcut să găureşti centrul ţintei la poligon.

Ruffinatti trage.

Ietri execută cu zel ceea ce-i revine de făcut, nu cine ştie ce: îi dă lui Di Salvo benzile de mitralieră, iar în pauzele dintre înmânarea benzilor încearcă să descopere prin binoclu unde se află inamicul, pentru a-i comunica apoi poziţia lui Cederna. Ce calm e. Aproape că nu-şi dă seamă ce se petrece. O oaie se freacă de metalul încins al portierei, apoi îl priveşte drept în ochi, iar el rămâne cu gura căscată, până când Di Salvo îi strigă:

— Mai vioi, idiotule!

Allais, Candela, Vercellin şi Anfossi trag.

René strigă în radio:

— Porniţi înainte, înainte, înainte, înainte!

Zampieri e cea care ar trebui să pornească, fiindcă e în fruntea coloanei, dar a rămas încremenită. Nu se gândeşte la nimic, vede doar oile şi se-ntreabă ce caută ele aici, deşi întrebarea mai potrivită ar fi ce caută ea aici.

Camporersi claxonează ca s-o trezească din amorţeală pe Zampieri. Nu aude nimeni, e prea mult zgomot.

O nouă lovitură aruncă-n aer alt camion.

Egitto e orbit câteva secunde de lumina unui obuz de mortier, care omoară vreo zece oi deodată. Ambulanţa se zguduie.

— Înainte, înainte, înainte!

Oile sunt înnebunite, schimbă direcţia, vor să urce înapoi pe versanţi, se ciocnesc de cele care coboară şi se rostogolesc toate câţiva metri, dar nu cad niciodată.

— Înainte, ’tu-i paştele mă-sii, înainte!

Camporesi apasă pe accelerator, trage puternic de volan spre dreapta ca să evite vehiculul lui Zampieri, pe care-l depăşeşte cu scrâşnet de roţi, câteva oi se feresc din calea lui, pe altele le calcă fără milă, trece în frunte, împrăştie mulţimea behăitoare, calcă cu roata din stânga faţă un disc declanşator construit din două lamele de grafit de la nişte baterii de 1,5 volţi, activează încărcătura aşezată sub disc şi sare în aer.

            Bucăţile carbonizate ale Lynxului sunt risipite prin iarba uscată. Ietri le priveşte din spatele ferestruicii împroşcate cu noroi. Ar putea freca sticla cu mâna ca să vadă mai bine, dar o parte a creierului său ştie că murdăria e mai ales pe afară şi că n-ar sluji la nimic. Privind cu mai multă atenţie, îşi dă seama că anumite resturi negre aflate pe pământ, cele mai mici, nu sunt mecanice, ci anatomice. De pildă, e un bocanc temeinic aşezat pe talpă, drept, cu ceva care se înalţă din el în sus. Despre natura altor resturi nu e sigur. Deci aşa arată un corp omenesc sfârtecat, se gândeşte.

Focul se întinde de la vehicul la tufele de mărăcini şi se propagă pe o rază de câţiva metri.

Câte oi o fi ucis explozia? Vreo cincizeci poate, dar ar putea fi mai multe, e un covor sângeriu de păr peste care se prelinge fumul gros ieşit din şasiul aflat în flăcări. Cuvântul hecatombă îi vine în minte lui Enrico Di Salvo. Dacă cineva l-ar fi întrebat ce-nseamnă, nu mai departe decât ieri, ba chiar acum câteva minute, n-ar fi ştiut ce să zică. Hecatombă? Heca-ce? Acum însă, iată-l, cuvântul dificil, de dicţionar, irupând din memorie, precis şi nepotrivit ca o săgeată înfiptă în fundul unui puţ: hecatombă.

Salvatore Camporesi, Cesare Mattioli, Arturo Simoncelli şi Vincenzo Mitrano nu mai există. S-au dematerializat.

Angelo Torsu, după un salt senzaţional, zace întins pe spate la treizeci de paşi de vehiculul distrus. Şi-a pierdut cunoştinţa, dar a redobândit-o aproape imediat. Nu-şi simte nici un membru, e orb şi respiră cu dificultate. Înaintea altor gânduri, mult mai importante, e preocupat că o oaie ar putea veni să-l lingă, ar fi cumplit să simtă o limbă aspră pe întuneric. Sângerează aproape de peste tot şi o ştie.

Plutonierul René a încheiat în minte apelul soldaţilor săi. A făcut-o mai lent ca de obicei, dar rezultatul obţinut corespunde adevărului. Dintre oamenii lui lipsesc Camporesi, Mattioli, Mitrano şi Simoncelli. Torsu e acolo, nemişcat, de trecut probabil în rândul absenţilor. Ochii lui – noutate absolută – se umplu de lacrimi.

Nu e suficient să fii eroic ca să fii erou.

Inamicul a încetat să tragă, dar reîncepe aproape imediat, cu şi mai mult elan. Cederna e singurul care are prezenţa de spirit să răspundă. Trage, reîncarcă, trage, reîncarcă, trage, reîncarcă, fără o clipă de răgaz.

Printre ultimele întâmplări pe care Roberto Ietri şi le aminteşte în legătură cu tatăl său, se află noaptea în care l-a trezit şi l-a dus să-i arate snopii de grâu arzând. Tot câmpul era în flăcări, Daunia întreagă ardea, colinele erau roşii pe cerul negru al nopţii.

Zampieri recunoaşte forme bizare în vălătucii de fum: un copac, o mână, un balaur imens. Nimic nu poate fi adevărat.

Cu un suspin, diafragma lui Torsu se repune în funcţiune. Îi revine şi vederea (nu de tot, ochiul stâng e tumefiat şi pleoapa se deschide doar pe jumătate). Ceea ce vede Torsu e un crâmpei de cer. Oriunde s-ar afla, trebuie să-i facă pe camarazii lui să priceapă că e viu. Admiţând că mai e cineva viu. Îşi adună toată energia pe care o mai are în corp, o îndreaptă spre braţul stâng şi cu o sforţare nemăsurată îl ridică.

— E viu! Torsu e viu!

Şi René a observat braţul ridicat. Din toate vehiculele i se comunică prin radio acelaşi lucru, urmat de cererea de a acţiona pentru a-l pune pe camarad la adăpost. Numai că cine coboară din blindat riscă să rămână acolo. Încă o dată trebuie să ia o decizie dificilă din vina lui Torsu. Blestemat fie sardul ăsta! Plutonierul René, omul dintr-o bucată, subofiţerul care vrea să devină căpitan, soldatul neînfricat, nu ştie ce să facă.

— Charlie Trei Unu către Med. Charlie Trei Unu către Med. Cer permisiunea să recuperez rănitul. Trec legătura.

René se întoarce către locotenentul Egitto. La urma urmei, el e comandantul.

— Ce facem, doctore?

Di Salvo trebuie s-o lase mai moale cu mitraliera dacă nu vrea să se topească ţeava. Apucă pistolul-mitralieră şi continuă rafalele.

Vuietul palelor unui elicopter care se apropie. Ba nu, sunt două. Două elicoptere! Suntem salvaţi!

Egitto îi răspunde lui René:

— Aşteptăm.

Braţul lui Torsu se prăbuşeşte la pământ. Începe să plângă.

Avântul este apanajul tinerilor, iar Ietri e cel mai tânăr dintre toţi. Are abia douăzeci de ani. A văzut braţul lui Torsu ridicându-se şi apoi căzând. Sunt soldat, îşi spune. Sunt bărbat. Sărutul lui Zampieri îi arde încă buzele şi-i dă curaj. Sunt soldat, ’tu-i paştele mă-sii! Sunt bărbat!

— Mă duc să-l iau, spune.

— Nu te mişti de-aici, replică Cederna, care e mai mare în grad.

Cum îşi permită ăsta să-i dea ordine? După tot ce i-a făcut. Ietri deschide portiera şi sare jos din vehicul. Aleargă evitând cadavrele oilor şi bucăţile din trupurile camarazilor săi şi într-o clipită e lângă prietenul lui.

— Te duc imediat, îi promite.

Pe urmă însă, nu ştie cum să facă, să-l tragă de mâini sau de picioare, sau să-l ridice şi să-l care-n spinare. Şi dacă are şira spinării ruptă? A ajuns până aici şi acum nu ştie ce să facă.

— Rezistă, îi spune, dar e mai degrabă un mod de a-şi spune lui însuşi: mişcă-te!

Inamicul are tot timpul să-şi ajusteze ţinta. Îl lovesc din mai multe direcţii deodată, cu aproape acelaşi număr de gloanţe în faţă şi în spate. Din această cauză, deşi tresaltă, corpul lui Roberto Ietri rămâne în picioare incredibil de mult timp. Glonţul letal, va arăta autopsia, e cel care de la osul scapular parcurge o curbă stranie şi i se-nfige în inimă, în ventriculul drept. În cele din urmă, Ietri se înmoaie şi se prăbuşeşte peste Torsu.

În noaptea aceea cu câmpurile în flăcări, adormise în braţele tatălui său în timp ce se întorceau la maşină. Rareori rămăsese treaz aşa de târziu, dar dimineaţa s-a strecurat afară din pat ca să-i povestească mamei totul. Ea îl ascultase cu răbdare, chiar şi a treia şi a patra oară. Poate că nu ăsta era ultimul gând pe care şi-l plănuise caporalul înainte să moară, gândul pe care şi-l pregătise, dar merge şi-aşa. Nu e chiar aşa de rău, la urma urmei. Viaţa n-a fost chiar aşa de rea.

Torsu respiră din nou greu, cu pieptul strivit de camaradul său. Acum îl trec fiorii şi-i e teamă să nu moară. Are o senzaţie ciudată, i se pare că i-au pus gheaţă pe faţă. Se smiorcăie. Nu credea că aşa se vor petrece lucrurile, că va muri lăsând totul în suspensie. Se simte idiot pentru tot ce a făcut, pentru cum s-a purtat, în genere, dar mai ales pentru cum a tratat-o pe Tersicore89. Cui îi foloseau toate adevărurile alea? Ce importanţă aveau? Ea îl iubea, îl înţelegea. Trebuia să se mulţumească cu atât. Şi acum uite cum a ajuns: strivit sub cadavrul unui camarad şi fără nimeni care să-l plângă, fără nici un nume pe care să-l poată chema. Şi ca să se simtă mai puţin singur, caporalul Angelo Torsu îmbrăţişează corpul neînsufleţit al lui Roberto Ietri. Îl strânge cu putere. Mai are încă un strop de căldură umană.