Pe aceeași temă
Fragment din “Cum s-a românizat România?” de Lucian Boia, carte apărută recent la editura Humanitas. Lansarea volumului are loc joi, 7 mai, ora 19.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Comunismului nu i-a ajuns să românizeze România (în sensul etnic): şi-a propus – şi în bună măsură a reuşit – să-i românizeze şi pe români (în sensul cultural al termenului). Timp de secole, elita românească se dovedise extrem de receptivă la sursele exterioare de cultură. N-a existat şi nu putea să existe un model cultural românesc: fondul autohton de civilizaţie rurală n-avea cum să susţină un ansamblu complet de norme culturale şi sociale. De la Bizanţ la Occident, românii au fost marii consumatori de modele ai Europei, adoptate uneori cu o doză de superficialitate, dar întotdeauna cu o remarcabilă capacitate de imitaţie şi de integrare.
Iniţial, România comunistă s-a rupt de Occident, deschizându-se spre modelul sovietic pe care l-a copiat cât a putut de bine. Apoi s-a delimitat şi de acest model, revenind la oarecare raporturi, economice mai ales, dar şi vag culturale, cu lumea occidentală. Efortul autorităţilor a fost acela de a limita apropierea la sfera strictă a intereselor de stat şi de a-i ţine pe români cât mai departe de influenţele străine, indiferent de originea şi de natura lor. Nici o ţară europeană din „sistemul socialist“ (exceptând Albania) nu a fost atât de închisă cum a devenit România (şi din ce în ce mai închisă, pe măsură ce ne apropiem de finalul regimului).
Generaţii de-a rândul aveau să fie educate în spiritul unui naţionalism lipsit de nuanţe, cu promovarea unei istorii în care românii au avut mereu dreptate, iar „nedreptatea“ a fost întotdeauna a „celorlalţi“; o istorie de o „suspectă“ unitate, derulată într-un spaţiu românesc „predestinat“ din cele mai vechi timpuri şi purtând marca unanimistă imprimată de un popor mereu solidar în marile lui opţiuni (ceea ce justifica şi unanimitatea din jurul Conducătorului, ales şi reales mereu cu 100% din sufragii, chiar peste nivelul Partidului, care se menţinea în genere la 99%).
O asemenea reprezentare a destinului naţional, de-a dreptul caricaturală, avea să stârnească şi reacţii adverse, însă ceva din acest discurs, chiar destul de mult, s-a fixat în spiritul românilor, mai ales că părea a fi o reluare a vechilor interpretări naţionaliste (din perioada creării României moderne) şi nu mai puţin o bine-venită revanşă după paranteza „antinaţională“ de la începutul anilor ’50.
„Străinătatea“ devenise un concept tulbure, desemnând o lume capabilă să sucească minţile, de care românii trebuiau să ştie să se ferească. „Agenturile străine“ lucrau, fireşte, împotriva ţării. Nu era deloc indicat pentru un român să aibă „rude în străinătate“; dosarul de cadre al fiecăruia cuprindea obligatoriu o asemenea rubrică. În anii ’70 şi ’80, o „pată“ de acest gen în biografie era de ajuns pentru ca persoana respectivă să devină suspectă şi să-şi vadă cariera periclitată (oricum, un progres faţă de anii ’50, când „rudele în străinătate“ erau o bună recomandare pentru puşcărie). S-a ajuns până acolo încât la mai multe facultăţi cu profil „social-politic“ (precum Istoria, Filozofia sau Dreptul) candidaţii cu rude în străinătate erau respinşi, fără explicaţii, chiar din momentul înscrierii.
Pe scurt, s-a petrecut o insularizare a României.
