Pe aceeași temă
Fragment din volumul de memorii „Cuvânt cu cuvânt” al Liliannei Lunghina, publicat recent de editura Humanitas.
Vreau să povestesc despre moartea lui Stalin.
Mai întâi, au fost nenumăratele buletine medicale care anunţau tot timpul că Stalin e bolnav, că şi-a pierdut cunoştinţa etc. Ţara încremenise. În metrou, în autobuz, la cantină toţi vorbeau cu jumătate de glas, fără să se privească în ochi. Bisericile erau pline: lumea se ruga pentru însănătoşirea lui.
Pe urmă, a murit. Trebuie să spun că durerea şi groaza oamenilor nu aveau margini. În general, moartea, boala nu erau chiar atât de importante, căci oricum lucrurile mergeau rău în ţară. Viaţa era grea, îngrozitor de grea. Totuşi masele, şi nu numai ele, ci şi cercurile intelectualilor, erau copleşite de durere. Se crease impresia – oamenii naivi aveau idei dintr-astea – că Stalin ţine totul sub control, că Beria şi alţii ca el sunt mult mai răi şi că numai datorită lui Stalin lucrurile sunt ţinute în frâu şi totul e menţinut în anumite limite.
Trenurile soseau la Moscova ticsite, oamenii călătoreau pe acoperişul vagoanelor. Aveai senzaţia că participi la un eveniment de dimensiuni cosmice. Părea că istoria s-a oprit în loc.
Adunările de la Uniunea Scriitorilor au fost absolut groteşti. Oamenii ieşeau în faţa auditoriului să spună ceva şi începeau să plângă în hohote, stăteau la tribună şi nu puteau scoate un cuvânt, atât de mare le era durerea. De nu se ştie unde a apărut o femeie, critic literar, care ţipa: „Noi o să supravieţuim, dar cum o să trăiască copiii noştri fără el?“ Şi dă-i şi plângi în hohote, cu lacrimi isterice. După care a coborât de la tribună.
Cred că era o hipnoză în masă. Oamenii se molipseau unii de la alţii. Toţi voiau neapărat să-l vadă. Era o dorinţă nebunească, îşi ieşiseră din minţi – voiau să-l vadă neapărat în sicriu.
Eu m-am bucurat că a murit. Şi Sima a împărtăşit bucuria asta. Am hotărât totuşi să mergem să vedem ce se întâmplă, mi-e ruşine, dar aşa a fost. Deşi Motia, menajera noastră, femeie de la ţară – personaj foarte important în familie, apărut de curând în viaţa noastră –, a încercat să ne oprească, socotind că e curată nebunie şi zicându-ne cu dispreţ: „Ce vă tot daţi de ceasul morţii? Cine a trăit ca un câine să moară ca un câine.“ Noi simţeam însă nevoia să trăim istoria asta până la capăt.
Lumea începea să se adune chiar în faţa casei noastre. Nu erau prea mulţi, puteam răzbate printre ei. Ajungem la Samoteka, acolo drumul o ia cumva în jos, e ca un fel de groapă. Era frig. Deasupra se vedea un nor mare. Ploaia nu era ploaie, era ceva ciudat. Sima întreabă: „Ce-i asta? Ce pluteşte acolo sus?“ Un bătrân de lângă noi zice: „Nu pricepeţi? Se freacă unii de alţii, asudă şi sudoarea se evaporă.“ Chiar aşa era, ne uităm mai bine şi vedem mulţimea în vâlceaua de la Samoteka înaintând un pas, dând înapoi un pas, ca în ritmul unui dans mistic. Se învârteau în loc, strâns lipiţi unul de altul. Şi de la ei se ridica spre cer un fel de ceaţă. Sima îmi zice brusc: „Nu, nu mergem acolo, fără noi.“ Ne facem loc cu greu şi după două-trei ore ajungem înapoi acasă. Rezultatul se cunoaşte: patru sute şi ceva de oameni călcaţi în picioare în ziua aia, poate mai mulţi – adăugaţi milioanelor de oameni pe care Stalin i-a distrus cât a fost în viaţă, şi cine mai ştie câţi alţii, pe care i-a târât după el când n-a mai fost. Avea în el ceva satanic. Lucra numai noaptea şi-i obliga pe cei din jurul lui să stea de veghe. Nimeni nu îndrăznea să-şi părăsească postul – oricine putea fi chemat oricând. Ferestrele lui de la Kremlin erau luminate mereu, iar oamenii îşi ziceau: „Tătucul nostru nu doarme, lucrează, stă de veghe, are grijă de noi tătucul nostru…“
