Pe aceeași temă
Fragment din volumul de eseuri „Utilitatea inutilului” de Nuccio Ordine, în pregatire la editura Humanitas.
Într-o povestire autobiografică, Vincenzo Padula – preot revoluţionar care a trăit într-un sat din Calabria între 1819 şi 1893 – evocă prima lecţie de viaţă primită în familie, pe când era încă tânăr student. Dând un răspuns nesatisfăcător unei insistente întrebări a tatălui său („Cum se face că în alfabetul tuturor limbilor litera A vine înainte de litera E?“), seminaristul ascultă cu mare atenţie explicaţia oferită de tatăl său: „În lumea asta nenorocită, cine are e, iar cine nu are nu e“ („chi à è, e chi non à non è“), de aceea A îl precedă întotdeauna pe E. Dar mai e ceva: cei care nu au reprezintă în societatea oamenilor mulţimea consoanelor, „fiindcă consună cu vocea celui bogat şi se conformează vrerii lui, iar acesta din urmă este vocala, în lipsa căreia aş vrea să văd cine poate face consoanele să sune“.
După aproape două secole, imaginea unei societăţi dihotomice, împărţită rigid în stăpâni şi slugi, în exploatatori bogaţi şi oameni săraci reduşi la animalitate, aşa cum era cea descrisă de Padula, nu mai corespunde deloc, sau aproape deloc, cu tabloul lumii în care trăim. Dăinuie totuşi, în forme diferite şi mult mai sofisticate, o anumită supremaţie a lui a avea asupra lui a fi, o dictatură a profitului şi posesiei care stăpâneşte toate domeniile cunoaşterii şi toate comportamentele noastre cotidiene. Aparenţa contează mai mult decât esenţa: ceea ce se vede – o maşină luxoasă sau un ceas de marcă, o funcţie de prestigiu sau un post de putere – are mult mai multă valoare decât cultura sau nivelul de instruire.
Nu întâmplător în ultimele decenii disciplinele umaniste au fost considerate inutile, fiind marginalizate nu doar în programele şcolare, ci şi, mai ales, în bugetele de stat şi în cele ale organismelor private şi ale fundaţiilor. De ce să investeşti bani într-un domeniu condamnat să nu producă profit? De ce să aloci fonduri pentru dobândirea unor cunoştinţe care nu aduc un avantaj economic tangibil şi imediat?
În acest context, sprijinit exclusiv pe necesitatea de a cântări şi măsura pe baza unor criterii ce privilegiază quantitas, literatura (dar acelaşi lucru e valabil şi pentru alte discipline umaniste, ca şi pentru acele discipline ştiinţifice libere de un scop utilitar imediat) poate dobândi o funcţie esenţială, de maximă importanţă: tocmai pentru că e imună la goana după profit, ea s-ar putea constitui, prin sine însăşi, într-o formă de rezistenţă faţă de egoismele prezentului, într-un antidot la barbaria utilului care a ajuns să corupă relaţiile noastre sociale şi sentimentele noastre cele mai intime. Într-adevăr, simpla ei existenţă atrage atenţia asupra gratuităţii şi a dezinteresului, valori socotite deja a fi inactuale şi depăşite. [...]
De altfel, despre aceste teme se pronunţaseră cu claritate câţiva dintre părinţii fondatori ai literaturii occidentale. Ca să dăm un singur exemplu ilustru, Dante îi condamnă, în Convivio, pe acei pseudoliteraţi care „nu dobândesc învăţarea pentru a o practica“, ci doar pentru a o pune în slujba câştigului: Şi spre ruşinea lor, spun că nu trebuie să li se zică învăţaţi, căci nu dobândesc învăţătura pentru a o practica, ci întrucât prin ea câştigă bani sau onoruri, aşa cum nu se poate numi ceteraş cel care ţine cetera în casă pentru a o împrumuta pe bani, iar nu pentru a se folosi de ea ca să cânte.
În fond, „învăţătura“ nu are nimic de-a face cu lamentabilele scopuri utilitare legate de acumularea arginţilor. Aceleiaşi iubiri dezinteresate pentru cunoaştere îi dedică şi Petrarca o serie de reflecţii în proză şi în versuri, îndreptate spre denunţarea dispreţului unei „gloate“ rătăcite, care trăieşte numai ca să strângă avuţii („«Săracă eşti, Filozofie», zice / gloata ce josnic se râvneşte-avută.“). În acest celebru sonet din Canţonierul său, poetul îşi încurajează un ilustru prieten să nu abandoneze generoasa activitate de a compune opere, chiar dacă marea lui strădanie va fi răsplătită, în cel mai bun caz, doar de nobila glorie a cununilor de laur şi mirt:
Huzuru-n puf şi multa lăcomie
au alungat din lume-orice virtute,
iar firea noastră pe cărări pierdute
se lasă-mpinsă de netrebnicie;
lumina ce ne-ndrumă din tărie
şi miez ne dă păleşte-atât de iute,
încât te miri de cei ce din lăute
cântând, din Helicon scot apă vie.
Mai e-ndrăgit azi laurul? De cine?
„Săracă eşti, Filozofie“, zice
gloata ce josnic se râvneşte-avută.
Puţini tovarăşi vei avea, amice,
pe drumul drept. Mă rog deci mult de tine
du pân’ la capăt munca începută.
Acelaşi dispreţ pentru bani, pentru aur, pentru argint şi pentru orice activitate având drept scop câştigul şi negustoria îl găsim şi în literatura utopiei din Renaştere. În celebrele insule, situate în locuri misterioase, departe de civilizaţia occidentală, orice formă de proprietate individuală e condamnată în numele unui interes colectiv, iar rapacităţii indivizilor îi este opus un model întemeiat pe dragostea pentru binele comun. Trecând peste diferenţele indiscutabile dintre aceste texte, ca şi peste limitele obiective ale unor aspecte ale organizării sociale pe care o propun, ceea ce reiese fără echivoc din ele este critica aspră adusă unei realităţi contemporane în care domneşte dispreţul faţă de justiţia socială şi faţă de cunoaştere. În fond, prin intermediul literaturii utopice, autorii prezintă neajunsurile şi contradicţiile unei societăţi europene care şi-a pierdut valorile esenţiale ale vieţii şi solidarităţii umane.
În Utopia lui Thomas Morus (1516), text fondator al genului, locuitorii insulei detestă aurul în aşa măsură, că-l folosesc la fabricarea ţucalelor: Utopienii mănâncă şi beau în vase de lut sau de sticlă, cu o formă meşteşugită, dar foarte ieftine, în vreme ce oalele de noapte şi ţucalele sunt din aur şi din argint, adică vasele pentru cele mai murdare întrebuinţări – şi asta nu numai în sălile comune de masă, dar şi în casele lor. […]. Astfel s-au îngrijit, prin toate mijloacele cu putinţă, să aducă aurul şi argintul la starea de metale demne de dispreţ.
Într-adevăr, pentru utopieni, „acolo unde există proprietatea individuală şi unde banul este măsura oricărui lucru e foarte greu de întemeiat o cârmuire dreaptă şi fericită pentru întreaga obşte“: dacă nu crezi că-i drept când cele mai bune lucruri încap pe mâna celor mai răi oameni, sau că fericirea înseamnă ca toate bunurile să fie împărţite numai între câţiva.
În acelaşi fel, în Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella (1623), solarienii identifică în proprietate şi în năzuinţa de a poseda cauzele principale ale corupţiei care-l împing pe om să devină „prădalnic al avutului obştesc“: Ei spun că simţul proprietăţii se naşte din obiceiul de a avea o casă numai a ta, şi o nevastă şi fii ai tăi, de unde ia naştere o iubire de sine; căci pentru a spori bogăţia sau onoarea fiului, sau pentru a-i lăsa moştenire, orice om devine […] prădalnic al avutului obştesc […]
Campanella, care pune cunoaşterea în centrul cetăţii sale, e încredinţat că „bogăţia [îi face pe oameni] insolenţi, trufaşi, ignoranţi, trădători, incapabili de iubire şi pretinzând că ştiu ce de fapt nu ştiu“. Spre deosebire de spanioli, care „merg acolo în căutare de ţinuturi noi […] din poftă de bani“, solarienii călătoresc doar pentru a dobândi noi cunoştinţe.
Chiar şi Francis Bacon – care ocupă în literatura utopiei un loc aparte, între altele şi fiindcă proprietatea privată nu este interzisă în Noua Atlantidă (1627) – ţine să sublinieze că locuitorii insulelor descrise de el fac călătorii „nu pentru aur, argint sau giuvaeruri, nici pentru mătăsuri sau mirodenii sau vreun alt produs“, ci doar pentru a-şi spori cunoştinţele, pentru a fi la curent cu „ştiinţele din toată lumea “ şi pentru a aduce cărţi. Şi, întrucât principiile elitiste din care se inspiră Casa lui Solomon se întemeiază pe ideea unui progres luminat, pe cunoştinţe practice şi pe o tehnică legată de nevoile oamenilor, proiectul lui Bacon, aşa cum arată pe bună dreptate Raymond Trousson, „nu are un caracter economic“, ci se bazează mai cu seamă pe „exigenţele unei ştiinţe moderne“.
A urmări bunăstarea şi a încuviinţa circulaţia aurului şi argintului înseamnă a ţine seama de ambiguităţile tehnicii şi de primejdiile corupţiei. Într-adevăr, pe această insulă funcţionarii se consideră slujbaşi leali ai statului şi ai binelui comun. Iar codul etic îi împiedică să accepte daruri în bani, aşa cum povestesc uluiţi străinii nimeriţi întâmplător la Bensalem: […] vrurăm să-i dăm câţiva pistoli; el ne spuse zâmbind că nu trebuie să fie plătit de două ori pentru o singură muncă, vrând să arate, după cum am înţeles, că are destulă simbrie de la stat pentru slujba lui. Pentru că, după cum am aflat mai târziu, ei numesc un slujbaş care ia bacşişuri – „plătit de două ori“
