POVESTEA ZILEI - Mozart, începuturi.

Fragment din cartea “Mozart” de Paul Johnson, volum apărut recent la editura Humanitas.

            Mozart s-a născut la Salzburg, pe 27 ianuarie 1756, ziua Sfântului Ioan Gură de Aur. Prin urmare, a doua zi, la botezul din catedrală, Mozart a primit numele Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart. Pe naş îl chema Theophilus, dar Mozart a preferat forma latinizată a numelui, Amadeus. Mozart a murit pe 5 decembrie 1791, cu numai câteva săptămâni înainte să împlinească 36 de ani. Aşadar, viaţa lui a coincis cu sfârşitul Iluminismului, cu Revoluţia Americană şi naşterea Statelor Unite ale Americii, precum şi cu începutul Revoluţiei Franceze. A fost, într-adevăr, contemporan cu mulţi dintre actorii de seamă ai acelei înfricoşătoare drame – Paul de Barras şi Maria Antoaneta erau numai cu un an mai în vârstă decât el, iar Ludovic XVI, Charles Talleyrand şi Madame Marie Roland, cu doi. Printre contemporanii lui Mozart, la diferenţă de un an sau doi, se numărau Alexander Hamilton, John Marshall, Joseph de Maistre, Antonia Canova, James Monroe, Thomas Rowlandson, Horatio Nelson, Maximilien Robespierre, Noah Webster, John Trumbull şi Aaron Burr.

            Mozart a fost ultimul dintre cei şapte copii ai lui Leopold Mozart, muzician la curtea prinţului arhiepiscop de Salzburg, şi ai soţiei sale, Anna Maria, fiica unui funcţionar cu numele Pertl. Mozart şi sora lui, Maria Anna, cunoscută ca Nannerl, au fost singurii din cei şapte copii care au supravieţuit prunciei şi n-au fost nici bolnăvicioşi. Mozart era scund, avea puţin peste 1,52 m şi păr blond deschis, piele fină şi oase subţiri, delicate; părea fragil. Însă, în afară de faptul că toată viaţa a avut periodic probleme cu rinichii, a fost sănătos şi activ, unii ar spune chiar hiperactiv. Călărea regulat, era permanent pe picior de ple care în diverse călătorii, dansa cu entuziasm şi vigoare, lucra neobosit, adesea până noaptea târziu.

            Se spune că viaţa scurtă a lui Mozart a fost o tragedie pentru muzică, şi sigur aşa a fost. Dar nu trebuie să exagerăm profunzimea acestei tragedii, fiindcă producţia lui muzicală a fost enormă, mult mai mare decât cea pe care ne-au lăsat-o nouăzeci la sută din restul compozitorilor. Liszt a remarcat odată că Mozart a compus de fapt mai multe măsuri decât ar fi putut scrie un copist experimentat într-o viaţă întreagă. [...] Un număr excepţional de mare dintre compoziţiile acestea s-au păstrat în original, adică scrise în întregime de mâna lui Mozart. Scria frumos, lizibil, îngrijit şi cu deosebită exactitate. Făcea foarte rar greşeli, şi dacă îi scăpa vreuna, o observa imediat: în manuscrisul Concertului pentru clarinet a descoperit două greşeli şi le-a corectat ataşând două hârtiuţe pe partitură.

            Aşadar, cu toate că Mozart şi-a compus lucrările, inclusiv cele în întregime orchestrate, cu nemaipomenită rapiditate, ele erau întotdeauna scrise cu atenţie, chibzuinţă, şi bine şlefuite. Dar foarte puţine i-au fost publicate în timpul vieţii (industria editorială muzicală a luat avânt enorm abia în deceniul de după decesul lui). De pildă, dintre cele douăzeci şi şapte de concerte pentru pian, doar şapte i s-au publicat cât timp a fost în viaţă, astfel încât Mozart însuşi a putut face corecturi în şpalt, însă, cu excepţia unuia singur, toate celelalte au supravieţuit în manuscris. Dacă apar dificultăţi cu privire la interpretarea fidelă a muzicii lui Mozart, ele au fost pricinuite de editori incompetenţi şi insolenţi, în special cei de la început din Leipzig, care au introdus în mod inutil indicaţii (greşite) cu privire la mânuirea arcuşului ş.a.m.d. Tovey, care a avut o experienţă amară dirijând Mozart, a scris: „Oricărui dirijor de renume care interpretează o piesă orchestrală de Mozart îi trebuie cam opt ore de lucru cu creionul albastru în mână ca să elimine sedimentele geologice de prostie supărătoare din părţile pentru orchestră.“

            De aceea, atunci când vorbim de „tragedia Mozart“ trebuie s-o privim în contextul unui volum imens de compoziţii, dintre care majoritatea sunt de cea mai înaltă calitate, iar mai toate capodoperele au rămas posterităţii în manuscris. Adevărul este că Mozart a început să creeze mai devreme decât oricare alt compozitor şi încă mai compunea pe patul de moarte: acei treizeci de ani au fost arhiplini de creaţie.

            Faptul că a început atât de devreme se datorează tatălui său, Leopold Mozart (1718–1787), originar din Augsburg, Bavaria. Era fiul unui legător de cărţi, era cultivat, avea studii de filozofie, venise la Salzburg în adolescenţă şi acolo intrase în confreria muzicală ca simplu instrumentist. [...] Se pare că-şi vedea propriul viitor muzical fără orizont, aşa că şi-a concentrat eforturile asupra copiilor. Sub îndrumarea lui, Nannerl a devenit o interpretă de primă clasă la clavecin (mai târziu, pianoforte), şi tot el a învăţat-o să compună. Ca elev, Wolfgang i s-a părut de la bun început încă şi mai destoinic, şi prin 1760, când băiatul avea patru ani, tatăl a luat decizia să renunţe la propriile lui ocupaţii de interpret şi compozitor, şi să se concentreze asupra lansării şi carierei fiului.

            A ajuns destul de repede la concluzia că era tatăl unui geniu şi, fiind foarte evlavios, că trebuia să-şi asume răspunderea acestui dar pe care Dumnezeu îl făcea muzicii. Îl vedea pur şi simplu pe Wolfgang ca pe o apariţie miraculoasă. „Îi datorez asta“, scria el, „Dumnezeului Atotputernic; aş fi, altminteri, fiinţa cea mai nerecunoscătoare. Şi dacă mi s-a incredinţat mie datoria să conving lumea de acest miracol, momentul prielnic e tocmai acum, cand oamenii iau in ras tot ce se numeşte miracol şi neagă toate miracolele. De aceea trebuie convinşi.“

Este important de sesizat puternicul element religios, pe care-l radiază decizia tatălui şi care a existat în viaţa lui Mozart încă din fragedă pruncie. Tatăl avea credinţa că educaţia muzicală a fiului era un act profund de natură spirituală, nu numai profesională, şi sentimentul acesta îi era confirmat de reacţia entuziastă a copilului, ca şi cum ar fi fost şi el călăuzit de un impuls divin. În 1778, tatăl îi scria: „În copilărie, erai mai mult serios decât copilăros, şi când şedeai la clavecin sau erai într-un alt fel concentrat asupra muzicii, nimeni nu cuteza să facă nici cea mai măruntă glu mă cu tine. Da, până şi expresia feţei ţi-era atât de solemnă, că mulţi oameni clarvăzători, care-ţi observau eflorescenţa timpurie a talentului şi feţişoara gravă, îngândurată […] se întrebau dacă o să ai o viaţă lungă.“

            Cât de mult i-a influenţat de fapt Leopold compoziţiile este o chestiune discutabilă. [...] Dar personalitatea muzicală a lui Mozart începea să prindă contururi tot mai clare, şi la vârsta de opt ani a devenit un factor determinant şi puternic. Important e şi faptul că Mozart era în esenţă un german sudic, sau bavarez, ca şi tatăl, adică mai puţin austriac, ca mama. Lucrul acesta se observă în diverse situaţii, însă cu precădere în talentul la glume muzicale.

            E la fel de adevărat că, în mod surprinzător, Leopold nu prea avea simţul obişnuit al umorului; lua viaţa prea în serios, în timp ce soţia lui făcea tot timpul glume, deşi extrem de grosolane. Dar o glumă muzicală nu-i deloc acelaşi lucru cu una spusă în societate. Glumele muzicale îi plăceau şi lui Leopold, şi chiar îşi instruia fiul cum să le facă. Era o specialitate bavareză, iar Mozart făcea mai multe decât oricare alt compozitor, poate cu excepţia celuilalt bavarez, Richard Strauss, născut cu un secol după el. Erau trei categorii de glume muzicale. Mai întâi, glumele pe care orice meloman le înţelegea, ca acelea ale lui Papageno din Flautul fermecat sau cele din ultimele zece măsuri ale Liliacului de Johann Strauss. Apoi, erau glumele destinate instrumentiştilor: li se dădeau pasaje imposibil de interpretat, aşa cum i-a servit Mozart harpistului în concertul pentru flaut şi harpă. În fine, era categoria de glume ezoterice, ascunse în muzică, pe care Tovey era încântat să le dibuiască. În cazul lui Mozart, se crede că multe au rămas până în ziua de azi misterios învăluite în muzică. Trebuie spus că, spre deosebire de tatăl său, lui Mozart îi plăceau glumele de tot felul şi glumea tot timpul. Adora umorul, râdea cu poftă; râsul l-a însoţit permanent în viaţă, la fel ca frumosul, aşa că el, cu neobosita lui imaginaţie, simţea nevoia să le producă pe ambele.

            Dezvoltarea lui muzicală a luat avânt în 1759, la vârsta de trei ani, când a început să memoreze teme şi să recunoască acorduri. Anul următor, tatăl l-a învăţat piese scurte pentru clavecin, pe care le reproducea corect. În 1761, a început să compună singur piese, pe care tatăl le nota. Era esenţial pentru Leopold şi pentru credinţa lui în geniul miraculos al copilului ca fiul să fie expus „gloriei lui Dumnezeu“. În 1757, când Mozart avea un an, Leopold a fost numit compozitor la curtea prinţului arhiepiscop de Salzburg, şi în calitatea lui de înalt muzician i se iveau unele ocazii să se laude cu talentele fiului său. Numai că la Salzburg ocaziile erau puţin numeroase, aşa că în 1762, când Mozart avea şase ani, l-a dus la München, capitala Bavariei, ca să cânte în faţa principelui elector. A mers cu ei şi sora-minune, Nannerl, care era şi ea, la vremea aceea, o foarte bună interpretă. Dar avea deja 11 ani, aşa că n-a făcut senzaţie. Mozart a făcut, şi a fost omagiat la multe întruniri mondene.

            Pe urmă, au plecat la Viena, capitala Austriei şi a lumii muzicale de limbă germană.