Pe aceeași temă
Fragment din “Elizabeth Costello” de J.M. Coetzee, roman apărut recent la editura Humanitas Fiction.
Acum să ne îndreptăm atenţia asupra noastră, a domniilor voastre şi a mea. Iată-mă, ştiţi cine sunt, vă informeză programul: Emmanuel Egudu, din Nigeria, autor de romane şi poeme, piese de teatru, laureat chiar al Premiului Commonwealth pentru Literatură (Diviziunea Africa). Şi iată-vă pe dumneavoastră, persoane înstărite, sau cel puţin bine situate, cum ziceţi dumneavoastră înşivă (nu greşesc, nu-i aşa?), din America de Nord şi din Europa, şi bineînţeles să nu uităm reprezentarea noastră australo-asiatică, ba chiar mi se pare că am auzit un cuvânt-două în japoneză şuşotite pe coridoare, şi toţi faceţi o croazieră pe acest vapor minunat, pentru a explora unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale globului, pentru a-l cerceta, poate pentru a-l şterge de pe listă. Iată-vă, după un prânz bun, ascultându-l pe acest african cum vorbeşte.
De ce – îmi imaginez că vă întrebaţi – se află acest african la bordul vaporului nostru? De ce nu se află la biroul lui, în ţara lui de baştină, urmându-şi vocaţia, dacă într-adevăr este scriitor şi scrie cărţi? De ce o tot dă înainte cu romanul african, un subiect care nu ne priveşte decât cel mult periferic?
Răspunsul scurt, doamnelor şi domnilor, este că africanul trebuie să-şi câştige existenţa. Iar în propria lui ţară, după cum am încercat să vă explic, nu-şi poate câştiga existenţa. În propria lui ţară (nu voi dezvolta aspectul, îl menţionez doar pentru că este cazul multor colegi de breaslă africani), el este de fapt mai puţin decât binevenit. În propria lui ţară, el este ceea ce se numeşte un intelectual disident, iar intelectualii disidenţi trebuie să fie atenţi la fiecare pas, chiar şi în noua Nigerie.
Prin urmare, iată-l bătând lumea largă, ca să-şi câştige existenţa. În parte, şi-o câştigă scriind cărţi care sunt publicate, citite, recenzate, discutate şi evaluate mai ales de străini. În rest, îşi câştigă existenţa din avantajele pe care i le aduce scrisul. Recenzează cărţi ale altor autori, bunăoară, în presa din Europa şi America. Predă în colegii din America, povestindu-le tinerilor din Lumea Nouă despre subiectul exotic la care se pricepe el cel mai bine, aşa cum un elefant se pricepe la elefanţi: romanul african. Conferenţiază; călătoreşte pe vapoare de croazieră. Ocupându-se de atâtea lucruri, locuieşte în aşa-numitele reşedinţe temporare. Toate adresele lui sunt temporare; n-are o locuinţă fixă.
Cât de uşor credeţi, doamnelor şi domnilor, că îi este acestui ins să rămână fidel esenţei sale de scriitor, când sunt atâţia străini pe care trebuie să-i mulţumească lună de lună – editori, cititori, critici, studenţi, toţi înarmaţi nu numai cu ideile lor proprii cu privire la ceea ce este sau ar trebui să fie romanul, la ce este sau ar trebui să fie Africa, ci şi referitor la modul în care trebuie sau ar trebui să-i mulţumeşti. Credeţi că e posibil ca acest ins să rămână neafectat de toată presiunea la care este supus ca să-i mulţumească pe alţii, să fie pentru ei ceea ce cred ei că trebuie el să fie, să producă pentru ei ceea ce cred ei că el trebuie să producă?
Poate nu aţi observat că, în urmă cu câteva clipe, am strecurat un cuvânt care ar fi trebuit să vă facă să ciuliţi urechile. Am vorbit despre esenţa mea şi despre faptul de a rămâne fidel esenţei mele. Aş putea să vă spun multe despre esenţă şi ramificaţiile sale; dar nu e momentul potrivit. Cu toate acestea, vă veţi fi întrebând cum îmi justific discursul despre esenţa mea de scriitor african, în aceste zile potrivnice esenţei, în aceste zile de identităţi trecătoare pe care le alegem, le purtăm şi le lepădăm ca pe nişte veşminte.
Vă reamintesc faptul că în jurul esenţei şi a esenţialismului există o lungă istorie de frământare în gândirea africană. Probabil că aţi auzit de mişcarea négritude din anii ’40 şi ’50. Conform iniţiatorilor mişcării, négritude este substratul esenţial care-i leagă laolaltă pe toţi africanii şi îi face africani de o manieră unică – nu numai pe africanii din Africa, ci şi pe africanii din marea diasporă africană din Lumea Nouă şi acum din Europa.
Vreau să vă citez câteva cuvinte din scriitorul şi gânditorul senegalez Cheikh Hamidou Kane. Un reporter european i-a luat un interviu lui Cheikh Hamidou. Mă contrariază, zicea reporterul, faptul că îi lăudaţi pe anumiţi scriitori pentru că sunt cu adevărat africani. Ținând cont de faptul că scriitorii cu pricina scriu într-o limbă străină (mai ales în franceză) şi sunt publicaţi şi, în marea majoritate, citiţi într-o ţară străină (mai ales în Franţa), mai pot să fie consideraţi scriitori aricani? N-ar fi mai potrivit să fie numiţi scriitori francezi de origine africană? Limba nu este o matrice mai importantă decât naşterea?
Iată ce a răspuns Cheikh Hamidou: „Scriitorii despre care vorbesc eu sunt cu adevărat africani pentru că s-au născut în Africa, trăiesc în Africa, sensibilitatea lor e africană… Ceea ce-i deosebeşte rezidă în experienţa de viaţă, în sensibilitate, în ritm, stil“. Şi continuă: „Un scriitor francez sau englez are în urma lui o mie de ani de tradiţie scrisă… Noi, însă, suntem moştenitorii unei tradiţii orale“.
Nimic mistic în răspunsul lui Cheikh Hamidou, nimic metafizic, nimic rasist. Conferă doar greutatea potrivită acelor elemente intangibile ale culturii, care, dat fiind că nu pot fi uşor exprimate în cuvinte, sunt adesea trecute cu vederea. Felul în care oamenii trăiesc în trupurile lor. Felul în care îşi mişcă mâinile. Felul în care merg. Felul în care zâmbesc sau se încruntă. Cadenţa vorbelor. Felul în care cântă. Timbrul vocii lor. Felul în care dansează. Felul în care se ating unii pe alţii; cum zăboveşte mâna; senzaţia din degete. Felul în care fac dragoste. Felul în care zac după ce fac dragoste. Felul în care beau. În care dorm.
Noi, scriitorii africani, putem cuprinde aceste calităţi în scrierile noastre (şi daţi-mi voie să vă amintesc, acum, că, atunci când a pătruns în limbile Europei, cuvântul roman avea sensuri cum nu se poate mai vagi: însemna acea formă de scriere lipsită de formă, care nu avea reguli, care îşi crea propriile reguli pe măsură ce înainta) – noi, romancierii africani, putem personifica aceste calităţi ca nimeni altcineva, deoarece noi nu am pierdut legătura cu trupul. Romanul african, adevăratul roman african, este un roman oral. Pe pagină este inert, doar pe jumătate viu; se trezeşte când vocea venită din străfundul trupului insuflă viaţă cuvintelor, le rosteşte cu voce tare.
Prin urmare, romanul african, aş pretinde eu, este, în chiar fiinţa lui, şi înainte ca primul cuvânt să fie scris, o critică a romanului occidental care a mers atât de departe pe drumul descorporării – gândiţi-vă la Henry James, gândiţi-vă la Marcel Proust –, încât modul potrivit şi chiar singurul mod în care poate fi absorbit este în linişte şi singurătate. Şi voi încheia aceste observaţii, doamnelor şi domnilor – văd că expiră timpul ce mi s-a acordat –, citând, în sprijinul poziţiei mele şi a lui Cheikh Hamidou, nu dintr-un african, ci dintr-o persoană din pustiurile înzăpezite ale Canadei, marele erudit al oralităţii, Paul Zumthor.
„Începând cu secolul al şaptesprezecelea“, scrie Zumthor, „Europa s-a întins în lume ca un cancer, la început pe furiş, iar de la o vreme în pas tot mai alert, până când, în ziua de azi, distruge forme de viaţă, animale, plante, habitaturi, limbi. Cu fiecare zi care trece, dispar tot mai multe limbi ale lumii, repudiate, sugrumate… Unul dintre simptomele bolii a fost fără îndoială, încă de la bun început, literatura; iar literatura s-a consolidat, a prosperat, a devenit ceea ce este – una dintre cele mai uriaşe dimensiuni ale omenirii – prin negarea vocii… A venit vremea să încetăm să privilegiem scrisul… Poate că marea, nefericita Africă, adusă la sapă de lemn de imperialismul nostru politico-industrial, se va găsi, dat fiind că e mai puţin afectată de scris, mai aproape de acest ţel decât celelalte continente.“
