Pe aceeași temă
Fragment din volumul “O idee care ne suceste mintile” de Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu, bestseller Humanitas la Targul Internațional de carte Gaudeamus.
Andrei Pleșu, 10 iulie 2007
Cum se explică faptul că, la numai 17 ani după căderea regimului comunist, el recuperează ceva din seducţia originară? Comunismul nu pare să fie compromis. Sunt foarte puţini oameni dispuşi să spună cu voce tare: „am fost nazist în tinereţe“; însă oameni care să spună „am fost comunist în tinereţe, ştiu că s-au făcut greşeli, dar ideea rămâne încă foarte atrăgătoare“ există. Printre tinerii pe care i-am întâlnit – unul e deja vedetă de televiziune – simpatia pentru comunism, cu punerea între paranteze a istoriei româneşti a comunismului, admisă ca fiind oarecum neplăcută, a ajuns să aibă un aer trendy.
De unde vine asta?
O să vă spun mai întâi cum s-a produs „contaminarea“ lui Emmanuel Terray, fiindcă e semnificativă, şi după aceea o să ne gândim şi la ce se întâmplă astăzi. Cum a început dl Terray? Biografia lui e tipică. Întâi, foarte de tânăr, s-a înfuriat. Ca să ajungi comunist, e musai să te înfurii, să debutezi într-o stare de iritare. E foarte uşor să faci asta, pentru că sunt foarte multe lucruri iritante în jurul tău. În primul rând, părinţii. Simţi nevoia să te răfuieşti cu ei, să te distanţezi de ei, să le pui o etichetă infamantă. Părinţii sunt, în genere, enervanţi. Ei sunt conservatori, burghezi, mic-burghezi, ipocriţi, filistini, îşi pierd idealurile de tinereţe, sunt pisălogi şi plicticoşi. Dl Terray spune în cartea lui că s-a format în anii ’50 şi vorbeşte despre „chipul hidos“ al Franţei în anii ’54– ’62. Problema lui
era atunci că Franţa se angajase în acţiuni colonialiste în Algeria, Indochina, Tunisia, ceea ce i se părea inadmisibil. Intrarea lui în politică a început în momentul în care a participat pentru prima oară la o reuniune având ca temă amnistierea condamnaţilor politici malgaşi. De asemenea, s-a discutat despre salariile mici din Maroc.
Eu ştiu că asemenea idei pot obţine adeziunea unor tineri din cauza generozităţii vârstei. Imediat ei vibrează când cineva suferă. Pe de altă parte, nu vă ascund că mi-e greu să îmi închipui cum, brusc, un tânăr de 19-20 de ani nu mai poate să doarmă din cauza salariilor mici din Maroc. Avem de-a face cu un tip de militantismab stract. Ai ideea că trebuie să faci ceva, să pui umărul la ceea ce se întâmplă. La această idee misionară, oarecum livrescă, se adaugă şi influenţa unor propagandişti versaţi care se apropie de marfa asta foarte fragedă a tineri lor, îmbiindu-i: vino cu mine, am să te ajut să îmbunătăţeşti lumea. Ce altceva poţi dori şi ce altă onoare poate fi mai mare decât să vrei să faci lu mea mai bună şi să ai şansa asta încă de foarte tânăr?
Pe urmă, intervin câteva lecturi. Autori mari, figuri importante. Emmanuel Terray ne povesteşte că a citit Malraux, în care se pot găsi propoziţii de tipul următor: „Lagărele de muncă ale lui Stalin alterează demnitatea comunismului la fel de puţin cât alterează Inchiziţia demnitatea creştinismului“. Pe urmă citeşte Troţki. Sper să nu luaţi ce vă spun acum ca pe o bibliografie! Există cărţi de Troţki, de pildă Istoria revoluţiei ruse sau Revoluţia trădată, despre care Terray spune: „Am găsit fraze care m-au tulburat, m-au umplut de pasiune“, de pildă: „Partidul are întotdeauna dreptate“ sau „Nu poţi avea dreptate decât cu partidul şi prin partid“. Eu unul găsesc curioasă, pentru un tânăr, această tendinţă de a delega adevărul către o instituţie, către o instanţă impersonală. Pe urmă, a citit cu aceeaşi încântare – émerveillement este termenul din text – Anti-Dühring de Engels. Admit că textul acesta poate să fie o lectură foarte interesantă, dar să simţi émerveillement citind Anti-Dühring mi se pare o mică, prematură, perversiune.
E adevărat că Emmanuel Terray a dat destul de devreme, prin ’49–’50, şi peste câteva informaţii şi lecturi neplăcute, care ar fi putut să-l deturneze. De exemplu, a aflat ce se întâmplă cu procesele măsluite în Uniunea Sovietică. Unii n-au aflat asta decât foarte târziu. Pe urmă a descoperit cazuri ciudate. Destinul Margaretei Buber Neumann, de pildă, nevasta unui lider comunist neamţ care, ca să scape de Gestapo, a primit azil politic în Uniunea Sovietică şi pe urmă, când au avut loc epurările din ’37 în Uniunea Sovietică, a fost arestată, de data asta de comunişti, şi a fost, în urma pactului Ribbentrop– Molotov, returnată Gestapoului. Cum comentează Emmanuel Terray în ultimă instanţă acest destin? Zice: „M-au tulburat aceste informaţii, dar am admirat reacţia comuniştilor francezi, pentru că, în mod înţelept, ei au avut curajul înfiorător – affreux în text – de a-l asuma“. Deci, ce faci când afli o nenorocire ca asta? „Devii curajos“, şi anume, asumi, de dragul ideologiei, de dragul „victoriei finale“, un episod penibil, cum n-a făcut, de pildă, ca să dau un exemplu care să vă arate că se poate şi altfel, Ignazio Silone, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian, care, când a aflat ce se întâmplă în Rusia, a părăsit partidul.
Situaţia din „Franţa hidoasă“ a anilor ’50– ’60 l-a determinat pe dl Terray să plece în Africa, unde a încercat să facă antropologie marxistă cu aplicare la societăţile tribale. Abia în 1968 a simţit o adiere proaspătă dinspre patrie şi s-a întors acasă pentru a se bucura de entuziasmul baricadelor, de patosul reformator al momentului. A devenit maoist, adică a descoperit revoluţia culturală care tocmai avea loc în China ca fiind un gest de o umanitate, de o perspectivă extraordinare. În ’68, pe zidurile Parisului se scria „Mao = Tao“, adică o lozincă aproape mistică. Zice în ’92 Terray: „Nu sunt dispus să discut despre revoluţia culturală. Acolo s-au întâmplat lucruri extraordinare. E un mit. Iar miturile – spune el citându-l pe Georges Sorel –, miturile nu se contestă“. Nu poţi să-l conteşti pe Mao. Poţi să-l conteşti pe Dumnezeu. Dar pe Mao şi revoluţia culturală, nu. Acum, la bătrâneţe, în ’92, dl Terray se gândeşte totuşi îndărăt şi spune: recunosc că sunt unele chestii în marxism care nu mai ţin. Şi face o listă cu ce nu mai ţine în ideologia sa preferată: de exemplu, pretenţia marxismului să fie ştiinţific nu mai ţine. Dar ce e el? „O filozofie a riscului, o filozofie a hazardului.“ De altfel, marxismul a avut mari conflicte cu ştiinţa secolului XX. Au fost momente când, din unghi marxist, au fost condamnate rând pe rând teoria relativităţii, mecanica cuantelor, cibernetica, psihanaliza, structuralismul, toate erau manifestări ale ideologiei burgheze şi, ca atare, subminate de un furor ideologic „neştiinţific“.
Ce mai trebuie reformat în marxism? Ei bine, el trebuie să recunoască faptul că nu reuşeşte să explice individul uman, spune Terray, şi că, deci, nu explică realitatea în mod integral. Când e vorba de economie, sociologie, istorie, politică, are ceva de spus. Când e vorba de moarte, suferinţă, iubire, sens, n-are ceva de spus, pentru că s-a concentrat pe jumătatea comunitară, jumătatea publică a omului. Marxismul trebuie, de asemenea, să-şi asume un anumit eşec politic, spune Terray. Să fim realişti, zice el, noţiunea de partid însăşi e o noţiune bur gheză şi în general ţine de suprastructură, prin urmare, nu e ceva care poate fi determinant. Mai departe: trebuie relativizat determinismul economic şi social, atenuată ideea rolului mesianic al proletariatului, demitizat conceptul de clasă socială şi renunţat la anumite excese teoretice, cum ar fi unitatea şi lupta contrariilor, conexiunea universală, cultul materiei, egalitarismul etc. Un fel de Marx îmbunătăţit prin Althusser. Althusser spunea şi el la sfârşit: realitatea e complicată, nu poate fi sistematizată cum o face Marx, realitatea e plurală, diferenţele dintre oameni sunt reale.
Totuşi, ce rămâne, în acest caz, din marxism? Tot ce spune Terray că trebuie abandonat, relativizat, evacuat este nucleul însuşi al filozofiei marxiste. Rămân, spune el, categoriile analizei economice şi sociale. Ei, aici, acum, putem avea la rândul nostru o reacţie, pentru că deja Lenin se plânge la un moment dat că în scrierile lui Marx se găsesc foarte multe analize pertinente ale economiei capitaliste şi foarte multe strategii de demolare a economiei capitaliste, adică a unui sistem greşit. Dar, spune Lenin, n-am găsit ni mic care să mă ajute să fac economie socialistă, nici un sfat, nimic, doar câteva lozinci. Pe de altă parte, dacă marxismul e tare în partea economică, de ce tocmai asta n-a reuşit în ţările în care marxismul a fost ideologia dominantă? Pentru că, e clar, ţările foste comuniste au trăit un amplu eşec economic. Emmanuel Terray încearcă o scăpare: e adevărat că muncitorii din Vest o duc mai bine decât muncitorii din Est, dar asta fiindcă au cerut, au organizat de monstraţii, au luptat. Ca şi cum cei din Est n-ar fi cerut nimic, şi ar fi obţinut altceva, prin luptă, decât o formă de puşcărie sau alta.
