Pe aceeași temă
Fragment din „Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald” de Therese Anne Fowler, roman apărut recent la editura Humanitas Fiction.
O zi tipică pentru vara aceea, la Paris, decurgea cam aşa: dimineaţa pictam, în timp ce Scottie era la lecţii, iar Scott încă dormea – foloseam acuarele şi guaşe pe hârtie, ceea ce era cel mai simplu, dat fiind spaţiul limitat din apartamentul nostru. Apoi fie luam prânzul cu Scottie, fie mă întâlneam la Deux Magots cu câte una dintre femeile pe care le cunoscusem la salonul lui Natalie Barney, lucru pe care îl preferam unei seri la Miss Gertrude Stein. Prima vizită acolo o făcusem când Scott şi Hemingway plecaseră la Lyon, ca să ia maşina noastră de la reparat, căci fusese avariată pe drum, în timp ce veneam dinspre Marsilia.
— Va fi un bun tovarăş de drum, spusese Scott, punându-şi în bagaj mai multe haine şi cărţi decât ar fi putut să-i fie necesare. Şi cred că sfatul meu i-ar prinde bine.
Prânzurile se prelungeau uneori în ieşiri de după-amiază, la câte un atelier sau la vreo galerie; sponge-time le spuneam acelor ieşiri, pe parcursul cărora mă îmbibam de tot ce vedeam şi mi se vorbea despre impresionism, realism, rayonism, post-impresionism, cubism, modernism, pointillism, sintetism, Art Nouveau şi câte şi mai câte. Nu puteai face un pas în cartierul acela, Saint-Germain-des-Prés, fără să dai cu ochii de artă. Pe lângă galerii, pe întreaga lungime a malului râului, pe Quai Malaquai şi pe Quai de Conti, erau artişti şi şevalete, şi, s-o spunem cinstit, o mulţime de picturi cât se poate de proaste.
Scott se trezea de obicei pe la unsprezece, iar apoi, cu sau fără mine, ieşea pe la cafenele, în căutarea altor scriitori, care, asemenea lui, se pricepeau de minune să converseze despre ce scriau alţii, în timp ce ei înşişi produceau foarte puţin. Îşi finalizase selecţiile pentru noua colecţie de nuvele, ce avea să fie publicată în februarie următor, sub titlul Toţi tinerii trişti, şi vorbea mult despre următorul său roman, nescris, ca şi când, discutându-l numai, ar fi înduplecat un manuscris desăvârşit să apară pe lume. Apoi se bea vin, la prânz, care se prelungea până după-amiaza târziu, iar pe urmă venea vremea cocktailurilor de după-amiază târzie, după care se întorcea în apartament, ca să-şi schimbe hainele, pentru evenimentele serii. Prin toate acestea trecea răspândind aceeaşi surescitare plăcută, pe care trebuie să o fi simţit el însuşi.
În viziunea lui Scott, o seară bine petrecută începea cu o plimbare pe sub castanii care străjuiau Champs-Élysées, urmată de cocktailuri la Ritz, după care adesea ne îndreptam spre Cartierul Latin, să ne întâlnim cu Hemingway, la câte un bal-musette sau altul, pentru cină, dans şi băutură.
Acestea aveau potenţialul vremurilor bune, şi, ca s-o spun cinstit, mă distram de minune când începea muzica şi puteam lăsa la o parte orice gând, iar sunetele mă pătrundeau din creştet până-n tălpi. O sală plină de oameni dansând, transpirând, râzând, e ceva atât de frumos. Scott dansa ce dansa cu mine, apoi, cel mai adesea, el şi Hemingway ieşeau pe furiş, iar mai târziu îi găseam pe la vreo masă, afară, dezbătând nu cele mai importante noţiuni de structură a frazei sau starea teoriei literare, ci meritele sau neajunsurile diverşilor boxeri, ale căror meciuri intenţionau să le vadă, sau vieţile intime ale prietenilor lor scriitori.
Migram apoi din loc în loc, tot mai beţi, şi adunând prieteni din mers, iar petrecerea putea continua până la răsăritul soarelui, când Scott îşi dădea sema că-l pierduserăm pe Hemingway cu ore întregi în urmă, Ernest având un sistem propriu de autodisciplină; pleca devreme şi se trezea dimineţa cu capul limpede, ca să poată scrie în ziua următoare. Acasă, Scott avea chef de sex, doar că uneori creierul său era mai dornic decât trupul, şi nimic din tot ce încercam nu putea schimba situaţia. Atunci mă împingea cât colo, zicând „nu contează“, şi amândoi adormeam şi uitam.
Am învăţat că, de consimţeam la ieşirile lui destul de regulat, în anumite seri puteam face ce-mi plăcea mai mult. În serile „mele“ îi însoţeam pe soţii Murphy, sau uneori numai pe Sara, sau mergeam singură, pur şi simplu, la câte o reprezentaţie a trupei Ballets Russes, sau la vreo producţie montată la teatrul La Cigale. Aici, cuprinsă de revărsarea de muzică orchestrală, de graţia şi frumuseţea dansatoarelor, era viaţa închipuirilor mele din copilărie.
Oricât de dragi mi-ar fi fost spectacolul dansului şi cel teatral, îmi plăcea şi să pot vedea decorurile după aceea, să fac cunoştinţă cu artiştii despre care Gerald vorbea cu admiraţie şi respect profund. Gerald m-a prezentat în special lui Mihail Larionov, ale cărui costume şi decoruri pentru compania Ballets Ruses din stagiunea aceea erau uimitoare. Larionov frângea culoarea în scene caleidoscopice, în acelaşi timp sofisticate şi capricioase. Decoruruile şi costumele sale formidabile nu erau numai de văzut, le simţeai, le răspundeai. Sau cel puţin, eu o făceam.
