Pe aceeași temă
Fragment din „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde, volum apărut recent, la editura Humanitas Fiction, în traducerea Antoanetei Ralian.
— Vreau să-mi explici de ce refuzi să expui portretul lui Dorian Gray. Adevăratul motiv.
— Ţi-am mărturisit adevăratul motiv.
— Ba nu, nu mi l-ai spus. Ai pretins doar că ai turnat în el mult din tine. Asta-i o copilărie.
— Harry, l-a întrerupt Basil Hallward privindu-l în faţă, orice portret pictat cu suflet este portretul artistului şi nu al modelului. Modelul este mai curând un accident, un pretext. Nu el este cel pe care îl relevă pictorul ci, pe pânza colorată, pictorul se dezvăluie pe sine însuşi. Motivul pentru care nu am să expun tabloul ăsta porneşte din teama că am dezvăluit prin el taina propriului meu suflet.
— Şi care-i această taină? a întrebat Lordul Henry râzând.
— Am să-ţi spun, i-a replicat Hallward, dar pe chip i s-a ivit o expresie de nedumerire.
— Sunt numai urechi, Basil, a continuat interlocutorul lui, privindu-l.
— Harry, de fapt nu-i mare lucru de spus şi mă tem că o să-ţi vină greu să înţelegi. Poate că nici n-o să-ţi vină să crezi.
Lordul Henry a zâmbit şi, aplecându-se, a cules din iarbă o margaretă cu petale trandafirii, pe care părea să o examineze atent.
— Eu sunt convins că am să înţeleg, a răspuns apoi, continuând să cerceteze cu intensă atenţie micul disc alb-auriu, pufos. Cât despre crezut, sunt gata să cred orice, cu condiţia să fie incredibil.
Vântul a scuturat câteva flori din pomi şi ciorchinii de liliac înstelat s-au legănat în aerul mângâios. O lăcustă a pornit să zumzăie pe lângă zid şi o libelulă lungă şi subţire, ca un fir albăstrui, a plutit pe lângă ei, fluturându-şi aripioarele de voal castaniu. Lordul Henry a avut impresia că aude bătăile inimii lui Basil Hallward şi s-a întrebat oare ce o să mai urmeze?
— Povestea e foarte simplă, şi-a început pictorul spusele. Cu două luni în urmă am participat la o sindrofie la Lady Brandon. Ştii bine că noi, bieţii artişti, trebuie să ne arărăm din când în când în societate pentru a reaminti publicului că nu suntem nişte sălbatici. Dacă-l îmbraci cu un smoking şi o cravată albă, până şi pe un agent de bursă îl ajuţi să capete faimă de om civilizat, aşa mi-ai spus tu odată. Ei bine, după ce am zăcut în salon vreo zece minute, conversând cu nişte cucoane împopoţonate sau cu câţiva academicieni plicticoşi, am simţit deodată că cineva se uită insistent la mine. Am întors capul şi l-am văzut pentru prima dată pe Dorian Gray. Când ni s-au întâlnit privirile, mi-am dat seama că am pălit. M-a copleşit o senzaţie bizară. Eram conştient că mă găsesc în faţa unui om cu o personalitate atât de fascinantă, încât dacă l-aş fi lăsat să se desfăşoare, mi-ar fi absorbit întregul fel de a fi, întregul suflet, ba chiar întreaga mea artă. Nu simţeam nevoia unei influenţe exterioare în viaţa mea. Tu, Harry, ştii prea bine că sunt o fire independentă. Am fost întotdeauna propriul meu stăpân, sau cel puţin aşa m-am considerat până când l-am întâlnit pe Dorian Gray. Şi de atunci – nu ştiu cum să-ţi explic. Ceva părea să mă avertizeze că mă aflam pe muchea unei crize teribile, criza vieţii mele. Încercam simţământul ciudat că soarta îmi rezervă unele plăceri extraordinare şi, totodată, unele suferinţe extraordinare. M-a cuprins spaima şi am dat să plec din încăpere. Nu conştiinţa era cea care mă îmboldea ci, mai curând, un soi de laşitate. Nu mă mândresc cu faptul că am încercat să evadez.
— Basil, conştiinţa şi laşitatea sunt de fapt unul şi acelaşi lucru. Conştiinţa nu-i decât reclama comercială a firmei. Asta-i tot.
— Nu cred lucrul ăsta, Harry, şi sunt convins că nici tu nu-l crezi. În orice caz, oricare ar fi fost raţiunea mea, şi e posibil să fi fost mândria – pentru că sunt mândru din fire – m-am îndreptat spre uşă. Dar în drum am dat peste Lady Brandon. „Domnule Hallward, doar n-ai de gând să pleci atât de curând!“ a ţipat gazda. Ştii bine ce voce stridentă are.
— Da, e ca un păun, numai că-i lipsită de frumuseţea păunului, a replicat Lordul Henry fărâmând margareta între degetele lui lungi, nervoase.
— Şi nu puteam să scap de ea. M-a împins îndărăt spre membrii Curţii Regale, spre fireturi şi galoane, spre babetele cu diademe înalte şi nasuri de papagal. Mă prezenta ca pe cel mai bun prieten al ei. Nu o întâlnisem în trecut decât o singură dată, dar îşi băgase în cap să mă adopte. Cred că un tablou de-al meu făcuse mare vâlvă pe atunci, cel puţin se vorbea despre el în gazetele de doi bani , ceea ce constituie standardul imortalităţii în secolul al nouăsprezecelea. Şi, brusc, m-am trezit faţă în faţă cu tânărul a cărui personalitate mă tulburase în chip atât de straniu. Eram atât de aproape unul de celălalt, numai că nu ne atingeam. Ochii ni s-au întâlnit din nou. A fost o nesăbuinţă din partea mea, dar i-am cerut teribilei Lady Brandon să mă prezinte. Poate că nu a fost chiar o nesăbuinţă. În fine, era un lucru inevitabil. Am fi sfârşit prin a ne vorbi, chiar dacă n-am fi fost prezentaţi unul celuilalt. Sunt convins. Şi Dorian mi-a spus mai târziu acest lucru. Şi el a simţit că eram destinaţi să ne întâlnim.
— [...] Haide, mai vorbeşte-mi despre domnul Dorian Gray. Cât de des vă vedeţi?
— Zi de zi. Aş suferi dacă nu l-aş vedea în fiecare zi.
— Extraordinar! Eu gândeam că pe tine nu te interesează nimic decât arta ta.
— El e acum arta mea, a replicat pictorul cu o voce gravă. Harry, uneori îmi spun că în istoria umanităţii nu există decât două ere importante. Cea dintâi e legată de apariţia unor noi mijloace de expresie în dezvoltarea artei şi cea de a doua este apariţia unor noi personalităţi în artă. Ceea ce a însemnat folosirea uleiului pe pânză pentru pictorii veneţieni şi ce a reprezentat chipul lui Antinous pentru vechii sculptori greci va însemna, într-o bună zi, chipul lui Dorian Gray pentru mine. Nu vreau să spun că pictez reprezentându-l pe el, că desenez după el, că schiţez după chipul lui. Fireşte că fac toate acestea. Dar pentru mine el nu-i un simplu model, cineva care îmi pozează. Şi n-am să-ţi spun că sunt nemulţumit de ceea ce am realizat prin el sau că frumuseţea lui nu poate fi captată în artă. Nu există nimic care să nu poată fi exprimat prin artă şi sunt conştient că de când l-am întâlnit pe Dorian Gray, operele mele sunt cele mai bune din tot ce am făurit vreodată. Dar într-un fel straniu – şi mă întreb dacă vei putea să mă înţelegi – personalitatea lui m-a orientat către o cu totul nouă manieră de artă, spre un stil artistic cu totul nou. Văd altfel lucrurile. Gândesc altfel despre ceea ce văd. Acum reuşesc să recreez viaţa într-un mod care-mi era necunoscut în trecut. „Un vis al formei într-un timp al gândirii“, cine a spus asta? Am uitat. Iată ce a însemnat Dorian Gray pentru mine. Simpla prezenţă a acestui băiat – căci pentru mine e doar un băiat deşi e trecut de douăzeci de ani – simpla lui prezenţă – ah, mă îndoiesc că-ţi poţi da seama de ce înseamnă toate astea. În mod inconştient, el îmi trasează direcţiile unui nou curent, un curent care îmbină marea pasiune a spiritului romantic cu perfecţiunea spiritului artei greceşti. Armonia dintre suflet şi trup – cât de mult înseamnă aceasta! Noi, în nebunia noastră, am despărţit cele două elemente şi am inventat un realism vulgar, un idealism găunos. Harry, dacă ai putea şti ce reprezintă Dorian Gray pentru mine! Îţi aduci aminte de acel peisaj al meu pentru care Agnew mi-a oferit un preţ uriaş, dar de care am refuzat să mă despart? A fost una dintre lucrările cele mai bune din câte am înfăptuit vreodată. Şi de ce, mă rog? Pentru că în timp ce pictam Dorian Gray se afla lângă mine. O influenţă subtilă s-a difuzat dinspre el către mine şi pentru prima dată în viaţa mea am întrezărit acel tărâm miraculos pe care l-am căutat mereu şi nu l-am găsit niciodată.
— Basil, e o chestiune extraordinară! Trebuie să-l văd şi eu pe Dorian Gray.
Hallward s-a ridicat de pe bancă şi a început să se plimbe în sus şi-n jos prin grădină. După un timp s-a reîntors.
— Harry, Dorian Gray reprezintă pentru mine o raţiune de existenţă a artei. S-ar putea ca tu să nu vezi nimic în el. În timp ce eu văd în el totul. Nu e niciodată mai prezent în opera mea decât atunci când imaginea lui nu e de faţă. El e sursa unei sugestii care, aşa cum am mai spus, m-a orientat spre o nouă manieră artistică. Îl regăsesc în curbele anumitor linii, în strălucirea şi subtilitatea anumitor culori.
