Pe aceeași temă
Fragment din volumul „Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900–1950)” de Constantin Beldie, apărut la editura Humanitas.
Caracterul boem al formaţiunii noastre sufleteşti de început de veac se datora în bună parte, în cea mai mare parte, antipatiei noastre profunde pentru învăţătura şcoalei oficiale, cât şi preferinţelor noastre entuziaste pentru alte feluri de a învăţa – şi anume: frecventarea Bibliotecii Centrale din actualul local al Ministerului Armatei, a Bibliotecii Socec de pe strada Enei şi, mai ales, a anticarilor de pe maidanele azi dispărute din bulevardul Elisabeta, unde citeam şi răsfoiam mult, dar cumpăram puţin; apoi dulcea noastră aromeală pe la conferinţele de la Ateneu, unde, când nu aveam nimic nou de aflat, persiflam şi ne-amuzam, ca nişte infatuaţi şi impertinenţi ce eram, pe seama bietului vorbitor; apoi cercetarea pinacotecii, prăfuită şi pustie, de la Ateneu şi a expoziţiilor „Tinerimii Artistice“ din Panorama Griviţei; şi, în sfârşit, introducerea prin contrabandă, pe fereastra privăţii de la Ateneu sau cu complicitatea oamenilor de serviciu, la concertele simfonice, unde ascultam – care cum ne găseam cu proaspăta genealogie ţărănească sau târgoveaţă în spinare – vastul univers polifonic al lui Beethoven, alchimia sonoră a lui Richard Wagner, invenţia melodică a lui César Franck; sau la recitalurile de la Ateneu şi reprezentaţiile epocale ale Comediei Franceze, ale Operei şi Teatrului Italian de acum aproape o jumătate de secol, spectacole inaccesibile pungilor noastre şcolăreşti, dar la care reuşeam totuşi să intrăm şi să ne rupem palmele aplaudând gloriile artistice ale timpului: pianiştii Reisenauer – elev al lui Liszt şi maestrul fetiţei-minune Aurelia Cionca –, Raoul Pugno, neuitatul acompaniator al lui Isaye, şi Emil Sauer, iarăşi elev al lui Liszt şi care mi-a făcut înţeles farmecul pianului ascultându-i interpretarea lui Don Juan de Mozart, transpus de Liszt; apoi, violoniştii Jan Kubelíc, Sarasate, Huberman, Isaye, precocele Florizel von Reuter şi palidul, inspiratul copil răsfăţat al reginei Elisabeta, George Enescu; apoi cântăreţii celebri şi divele ilustre: Titta Ruffo, Giovanni Dumitrescu, Tetrazzini, Bellincioni, Félia Litvinne şi Lucienne Bréval în repertoriul lor wagnerian, Yvonne de Tréville, incomparabilă soprană de coloratură, Darclée, Nuovina şi Elena Teodorini, gloriile ţării, pe care le duceam acasă, elevi şi studenţi, în triumf, deshămându-le caii de la caretă; apoi, meşterii scenei franceze şi italiene: Sarah Bernhardt, cu vocea ei de aur, Mounet-Sully, umplând scena şi teatrul cu răcnetele lui disperate în Oedip de Sofocle, Le Bargy şi Lucien Guitry, impecabili în drame pariziene de salon gen Marchizul de Priola, Georgette Leblanc-Maeterlinck, soţia şi interpreta ideală în Monna Vana a lui Maurice Maeterlinck, Ermete Novelli, creatorul lui papa Lebonnard şi neuitat în Moartea civilă; apoi dizeuza Parisului 1900, Yvette Guilbert, la femme aux gants noirs, şi Félix Galipaux, cupletist în monorime imitate de G. Ranetti; şi, ca să termin, acea dansatoare spectaculoasă, fluture multicolor, Loie Fuller, prietena principesei Maria, cum şi ţiganca spaniolă, dansatoare cu mii de draci în ea, curtezana Europei galante, cu toţi marii duci ruşi la picioarele ei, „la belle“ Otero, care pomeneşte în memoriile ei despre bătrâneţe, despre dragostele purtate în Bucureştiul nostru („foarte pitoresc oraş, cu multe biserici, cu străzi strâmte şi cu grădini minunate“) cu acel fericit necunoscut Nargilescu, cum şi de palmele trase unui alt compatriot al nostru dubios, Guido Vasco.
Fapt semnificativ: nici unul din banda lunatecă a boemei noastre melomane nu am frecventat, dipreţuind-o chiar, sărmana şi uitata operetă, în plină glorie şi fast pe atunci, la parcul Oteteleşeanu, cu copacii săi bătrâni din spatele Palatului Telefoanelor de astăzi. Eram gravi din cale-afară şi plini de importanţă în îngâmfările noastre nevârstnice, aspirând spre culmi, cu sufletele însetate după esenţe şi chintesenţe substanţiale. Ajuns, cu vremea şi cu vârsta, mult mai concesiv, nu pot decât să regret că, dispreţuind opereta, mi‑a lipsit decorului vieţii mele acest aspect caracteristic al Bucureştiului nostru de acum o jumătate de veac. Aspect facil şi graţios, din mucava şi poleială, cu intrigi vechi şi răsuflate, cu piruete şi ciripit de tenorine şi de tenori efeminaţi.
Dar în afară de pomenitele alte feluri de a învăţa decât antipatica şi monotona, fără suflet şi interes învăţătură a şcoalei; şi completând oarecum libera noastră formaţie pe căile sus‑arătate, ale bibliotecilor publice, ale anticarilor, ale conferinţelor, expoziţiilor de pictură şi manifestaţiilor de mare artă dramatică sau muzicală, trebuie să mai amintesc aici – şi la un loc de cinste – de acele mult pasionante exerciţii ale noastre de „retorică“ şi gimnastică mintală, mai vii decât orice plicticoase ore de seminar universitar, cu disputele noastre înverşunate şi omerice şi cu borcanul de muştar zvârlit drept în capul preopinentului, [dispute] pe mari şi insolubile chestii literare, sociale şi artistice ale timpului, prin odăiţele din dos ale cârciumilor de mahala, unde mâncam şi beam „la refenea“, cu 70 de bani de căciulă, sau la „Café Macedonia“, din spatele palatului Nifon de pe Calea Victoriei, unde fraţii noştri de la Pind se găureau reciproc cu pistoalele, pe după biliarde, pentru încurcate chestii de „trădare naţională“.
Şcoală aspră totuşi – cu toate speranţele ei de zburdălnicie tinerească – şi nu scutită, desigur, de lipsuri esenţiale, ca şi de temerităţi absurde, această şcoală liberă a noastră pe bulevardele vieţii; şcoală care ne pune mereu înainte realizări măreţe, talente prestigioase, care ne umpleau de admiraţiile atât de necesare vârstei entuziaste, dar care ne şi intimidau în acelaşi timp (Les bons auteurs m’abattent par trop, et rompent le courage, spunea Montaigne), împiedicându-ne să practicăm, faţă de noi înşine şi cu inima uşoară, acele atât de utile şi de confortabile truisme şi locuri comune, comprimându-ne, de aceea, posibilităţile timpurii, atât de preţioase, ratându-ne îndemnurile vârstei când ţi se iartă orice insuccese şi dezgustându-ne, îndepărtându‑ne continuu şi de acea aplicaţiune perseverentă care te apropie, în cele din urmă şi cât de cât, cu poticneli şi succese variabile, de acea realizare personală care, din pricinile arătate, a întârziat până dincolo de maturitatea noastră.
Hé! Dieu! si j’eusse étudié
Au temps de ma jeunesse folle,
Et à bonnes mœurs dédié,
J’eusse maison et couche molle!
Mais quoi! je fuyais l’école
Comme fait le mauvais enfant.
En écrivant cette parole,
À peu que le cœur ne me fend!
François Villon
[...]Formațiunea noastră sufleteasca, boema, era în fond alimentată din afară de acel liberalism intelectual al timpului, de acel mare curent de circulaţie universală a ideilor şi sentimentelor la modă, năvălindu-ne (fără radio) peste graniţele strâmte ale ţării, peste cenzura dascălilor pedanţi şi a părinţilor îngrijoraţi de viitoarea carieră a tinerelor şi zănatecelor lor vlăstare.
Eram toţi nişte puiandri de „cetăţeni ai lumii“, animaţi de vaste curiozităţi şi dorinţi de a cunoaşte; superficiali, de bună seamă, fiindcă năzuiam să luăm în braţe, cu opinteli ridicole şi crăcănaţi pe slabele noastre mădulare, toate dintr-odată: literatura, ştiinţele şi artele, sensibilitatea rafinată şi decadentă a epocii, verităţile substanţiale agonisite de secoli de cultură, tot ce-au ignorat strămoşii şi părinţii noştri…
— Te joci matale cu noi, tăticule?…
Drept [e] că pe alocuri silabiseam, ca vai de capetele noastre exaltate, cu dicţionarul în mână sau ameţiţi doar de muzicalitatea şi parfumul versului şi al prozei neînţelese, pe autorii chiar mai dificili şi „absconşi“, dibăciţi, te miri cum, de noi, fugarii de la şcoală, prin rafturile prăfuite ale anticarilor, dimpreună cu toate celebrităţile epocii, sau, mai des, prin antologii: Baudelaire şi Edgar Poe, Verlaine şi Rimbaud, Mallarmé şi Laforgue, Heredia şi Samain, Villiers de l’Isle-Adam şi Barbey d’Aurevilly, Rollinat, Moréas, Verhaeren, Zola, Maupassant şi Flaubert; apoi Max Nordau, cu ale sale mult discutate de noi Degenerescenţa şi Minciunile convenţionale, pentru care ne luam unii cu alţii de păr, dar pe care nu le mai citeşte azi nimeni; Jules Lemaître, criticul impresionist, alături de Ferdinand Brunetière, criticul raţionalist şi dogmatic evoluţionist; criticul danez Georg Brandes şi sociologul, astăzi uitat, Charles Letourneau; criminalistul de mare vâlvă pe atunci Cesare Lombroso şi deconcertantul Thomas Carlyle, cu al său Sartor Resartus, tradus în franţuzeşte; Friedrich Nietzsche, abia-abia pe mintea noastră, şi Rémy de Gourmont, eseistul atât de fecund în atâtea domenii; apoi autorii ruşi descoperiţi de vicontele de Vogüé, Tolstoi, Dostoievski şi Gorki, cu operele lor construite pe mari probleme morale; şi, în sfârşit, era să uit, Pour lire au bain şi Pour lire au couvent, broşurile picante ale libertinului bulevardier Catulle Mendès, cum şi La bible amusante a călugărului iconoclast Léo Taxil. Atâţia scriitori şi alţii încă la care mă gândesc şi azi cu plăcere, iar pe unii îi iubesc, nu fiindcă toţi ar avea azi aceeaşi strălucire sau valoare, dar fiindcă i-am citit în tinereţe.
Iar Mercure de France, această revue des deux mondes* a generaţiei noastre de acum o jumătate de secol, adăpostul ultimelor ecouri ale mişcării simboliste, era bucuria şi desfătarea noastră bilunară, mai cu seamă pentru a sa „Revue de la Quinzaine“, atât de bogat informată cu mişcarea ideilor în toate ramurile şi în toate ţările.
Dintre amintirile mai mărunte care mă năvălesc, îmbulzindu-se aci sub condei, ca ecouri eroi-comice ale acestei epoci de formaţiune în afara şcolii şi a familiei, iată, volumaşul ăsta de pe masa mea, din faţă, ediţie din 1888 a acelor Fleurs du mal tipărită de Alphonse Lemerre, editorul poeţilor parnasieni, minune de format, literă şi ornamentaţie elzeviriană, legat în piele vişinie şi cu marginile aurite, mi-aminteşte şi azi, cu filele lui afumate, lampa cu petrol a tinereţilor noastre pline de veghe pasionată. Îl luasem într-o zi cu mine, pe vremea lavalierei vagabonde, în căruţa cojanului de pe Ialomiţa care mă ducea, pentru o cinzeacă de ţuică, cu Ioachim Botez, să visăm pe malurile Căldăruşanilor. Ameţit de căldură şi de zdruncin, rătăcisem frumuseţea de carte printre cocenii şi paiele scitului, mult pomenit de Herodot – soartă nevisată vreodată de tragicul poet al spleenului şi exemplu tipic al barbariei noastre prezumţioase.
Parnasienii editaţi de Lemerre ornau câteva rafturi din librăria Alcalay, unde priveam, într-o zi din această epocă a lavalierei, cu interesul şi neastâmpărul nervos al clientului fără parale, când se apropie de mine, cu paşi de pândă, bătrânul Alcalay, fost anticar şi apoi mare librar şi editor în ţara românească, dar analfabet până în pragul abecedarului, adică necunoscător nici măcar al literelor. Scoate o carte din raft, la întâmplare, ca şoricelul alb o planetă din cutia flaşnetarului, şi, clătinând din cap la mine:
— Ia-o! e foarte bună, să ştii!
Pe unii dintre autorii pomeniţi i-am „tradus“ pe cincizeci de arginţi în Biblioteca pentru toţi şi în Biblioteca Minerva, sau i-am prezentat, ceva mai târziu, cititorului român în Noua Revistă Română şi în Insula, cred că pentru întâiaşi dată, precum un poem în proză de Stéphane Mallarmé şi câteva nuvele cu o introducere despre Villiers de l’Isle-Adam; iar despre alţi scriitori de seamă, dar tot atât de puţin cunoscuţi pe atunci, habar n-aveau dascălii noştri de franţuzeşte de la Sf. Sava, duşmănoşi de aceea şi luându-mă la ochi ca pe un element subversiv sau capabil de furtişaguri ordinare, ca atunci când, la examenul de capacitate, le-am făcut o teză despre romantismul francez în care citam, ca pe un înaintaş, pe Aloysius Bertrand, cu poemele lui în proză despre care, bineînţeles, onorata comisie nici că auzise; la fel cum maestrul nostru de muzică, harnicul şi pedantul Ion Costescu, mă ameninţa cu repetenţia atunci când neglijam (spre paguba mea de astăzi) plicticoasele sale solfegii, fredonând, în schimb, prin clasă din Beethoven, Wagner sau César Franck, motiv de notă proastă şi corijenţă la muzică.
Tot cam prin aceeaşi vreme (1905) eram abonat, clandestin, la un chioşc de pe bulevard cu un leu şi cincizeci de bani pe lună şi cu obligaţia de a restitui a doua zi ziarele franţuzeşti din care citeam toată noaptea cronicile şi noutăţile literare ale Parisului, din marea presă de opinie: Le Temps, Journal des débats, Le Gaulois, Le Figaro, Gil Blas şi ediţia pariziană a lui L’Indépendance Belge, ambalându-mă de-a-ndoaselea, abia la maturitate, după presa modernă de mare reportaj şi fapte diverse, atât de instructive pentru cel care vrea să înveţe mai îndeosebi de la fapte, întâmplări şi experienţe omeneşti decât de la o expunere, oricât de frumoasă, a ideilor.
Diletanţi eclectici şi superficiali, prezumţioşi uneori şi fără „sistemă“, adică pe apucate şi pe nemestecate, tot ce voiţi, dar nu din vina noastră, ci fiindcă (ăsta-i adevărul!) şcoala de la Sf. Sava nu ne învăţa nimic, nu ne îndemna la nimic, această şcoală care se fudulea cu ai săi permanenţi premianţi întâi cu cunună în toate clasele, Lazăr Gheorghe şi fraţii Turnescu, mândriile liceului şi ale superstiţiei premianţilor întâi cu cunună – dar ajunşi unul belfer obscur pe la pensioanele de fete, iar altul risipindu-şi averea, îndată după majorat, cu nevastă‑sa de circumstanţă, Miţa Biciclista.
…E plină lumea noastră de indivizi care au trecut cu succes atâtea şi atâtea examene, răzbind şi triumfând peste capetele noastre mediocre, peste lenevia sau îndărătnicia noastră şcolară, dar cu care azi nu poţi sta oleacă de vorbă, atâta sunt de ignoranţi, de mărginiţi sau de abrutizaţi înainte de vreme; oameni, precum cei doi pomeniţi mai sus şi încă alţi câţiva, care nu mai ştiu nimic, n-au mai învăţat nimic, uitând ceea ce au învăţat şi ştiut în acele câteva minute de examen, şi asta de îndată ce au fost lăsaţi de capul lor.
