Pe aceeași temă
Fragmente din volumul „Cireșe amare” de Liliana Nechita Angheluță, apărut recent la editura Humanitas. Cartea este lansată astăzi, luni 15 decembrie, în Libraria Humanitas de la Cișmigiu, de la ora 19, în prezența autoarei.
Scrisoarea 1
Povestea mea începe în faţa unei icoane. Mi-amintesc că eram la pământ, plângeam, îmi frângeam mâinile şi spuneam:
— Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doamne, ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne!
Repetam până la epuizare. Nu mai gândeam. Simţeam o oboseală nesfârşită, o dorinţă de a nu mai fi. Să mă odihnesc de tot zbuciumul şi de toate necazurile. Mă trezeam dimineaţa cu ideea că în acea zi se vor îndrepta toate relele, voi rezolva tot, îmi voi găsi un loc de muncă. Dar nu era aşa. Mă străduiam toată ziua să spăl două farfurii.
Mă gândeam şi mă gândeam că trebuie să fac ceva.
Atât.
Mi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; am văruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mâncare, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal.
Greu.
Am vrut să-i ajut pe toţi şi să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun şi copii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam o lună să cumpăr o solniţă. Am făcut credite, am împrumutat bani, aşa cum fac mulţi în România. Fata cea mare se măritase şi mă gândeam că împreună cu a doua fată care era încă la liceu aş fi putut trăi liniştită.
Apoi am cedat.
Serviciu pierdut. Datorii bancare neplătite câteva luni. Telefoane ameninţătoare. Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi…
I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?
Ai primit răspuns?
Scrisoarea 7
Cum să le spui copiilor că ţi-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în nişte conducte uriaşe… Dorm înşiraţi unul după altul, trimit bani în ţară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar nici unul nu spune acasă cum trăieşte. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Munceşti?“ Eu răspundeam că sunt bine şi că e frumos.
Dar continuam să fiu un zero. Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăieşti într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuţi, profesori ai copiilor tăi, vânzătoare care te cunosc şi care-ţi ştiu gusturile, eşti un univers printre altele. Deodată eşti un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinţi. Nu mai ai repere, nu ştii ce se poate întâmpla cu tine dacă ţi-e rău… Acasă eşti un sărac printre alţii… Aici nu exişti. Muncind la negru, aşa cum fac majoritatea, nu exişti.
Am stat în Roma trei săptămâni.
Nu îmi păsa că sunt în Cetatea eternă. Voiam doar să muncesc. Locuiam cu o algeriancă într-un apartament mai mic decât se poate închipui. Asta pentru că românii au pus vorbă şi ei i s-a făcut milă de mine. Toţi spuneau cu detaşare: „Ai avut noroc! Toţi, când vin aici, dorm în copac etc. Şi eu am dormit o săptămână într-o pânză de sac întinsă între copaci!“
Mă temeam.
Plecam în fiecare dimineaţă pe străzi, cu încredere că voi găsi de muncă. Citeam toate afişele de pe stâlpi, toate anunţurile… Deduceam cam ce se spune, pentru că nu ştiam decât lavoro. Pe la 15 ameţeam. Deja din ţară nu mai mâncam decât o dată la două zile. Refuzam să mănânc. Voiam să mă topesc pe picioare. Uitam cum se mestecă hrana. Acum, în Roma, socoteam dacă pot cumpăra câteva felii de pâine cu 50 de cenţi sau dacă să-mi iau o pungă de paste cu 30 de cenţi. Şi încercam să par detaşată, aşa cum mă învăţa Leila. Încercam să mă contopesc în marea mulţime de emigranţi albanezi, marocani, români, chinezi…
Eram o parte din Marele Babilon…
