POVESTEA ZILEI - Sfătuitorul

Fragment din „Razboiul sfârșitului lumii” de Mario Vargas Llosa, volum reeditat recent la editura Humanitas.

Omul era înalt şi atât de slab încât părea mereu văzut din profil. Avea pielea smeadă, oasele proeminente, iar ochii îi ardeau cu foc nestins. Purta sandale de păstor, şi tunica vineţie îi cădea pe trup ca veşmântul acelor misionari care, din când în când, vizitau satele din sertón – numele vastelor podişuri înalte din Nord – botezând copii cu nemiluita şi cununând perechi de concubini. Era cu neputinţă să-i afli vârsta, obârşia, istoria, dar avea ceva pe faţa lui liniştită, în obiceiurile-i frugale, în neclintita lui seriozitate, ceva ce îi atrăgea pe oameni încă înainte ca el să le dea sfaturi.

Apărea pe neaşteptate, la început singur, întotdeauna pe jos, învăluit în colbul drumului, la un anumit număr de săptămâni sau de luni. Silueta lui lungă se decupa în lumina asfinţitului sau a primilor zori, pe când străbătea unica stradă a aşezării, cu paşi mari, zoriţi parcă. Înainta hotărât printre capre cu clopoţei la gât, printre câini şi copii ce îi făceau loc privindu-l curioşi, nerăspunzând la salutul femeilor care îl cunoşteau deja şi îi făceau mici plecăciuni dând zor apoi să-i aducă ulcele cu lapte de capră şi strachini cu păsat – farinha – şi fasole. Dar el nu mânca şi nu bea până nu ajungea la biserica satului, să se încredinţeze încă o dată, o dată şi de o sută de ori, că aceasta era povârnită, cu zugrăveala ştearsă, cu turlele crăpate şi pereţii găuriţi, cu duşumelele desfundate şi altarele măcinate de cari. Chipul i se întrista atunci, cu toată durerea unui băjenit căruia lunga secetă i-ar fi ucis fiii şi animalele, l-ar fi lipsit de orice bunuri pe lumea asta şi l-ar fi alungat din casă, de lângă oasele morţilor săi, silindu-l să fugă, să tot fugă fără ţintă. Uneori plângea, şi plânsul îi aţâţa văpăi cumplite în focul negru al ochilor. Apoi se ruga. Dar nu cum o fac bărbaţii şi muierile: el se întindea pe brânci pe pământul gol sau pe pietre sau pe dalele ştirbe, cu faţa spre locul unde era sau fusese sau ar fi trebuit să fie altarul, şi aici se ruga îndelung, uneori în tăcere, alteori cu glas tare, o oră, două ore, în mijlocul respectului şi al admiraţiei celor din jur. Recita Crezul, Tatăl Nostru, Ave Maria, cele de toţi cunoscute, dar şi alte rugăciuni, nemaiauzite, pe care însă lumea a început să le ţină minte de-a lungul zilelor, lunilor, anilor. – Unde e părintele paroh? îl auzeau întrebând, – de ce nu se află aici păstorul turmei sale? Căci lipsa preotului la sate îl amăra tot atât cât ruina lăcaşelor Domnului.

Abia după ce îi cerea iertare Bunului Isus pentru starea jalnică în care îi găsise casa, primea câte ceva de mâncat şi de băut, nu mai mult decât un dumicat din ceea ce oamenii se grăbeau să-i pună înainte chiar şi în ani de grele lipsuri. Se îndupleca să doarmă sub un acoperiş, în vreuna din locuinţele puse de localnici, sertaneros, la dispoziţia sa, dar rareori a fost văzut lungit în hamacul, culcuşul ori pe salteaua celui ce-l adăpostise. Se trântea pe jos, fără pătură, şi, odihnindu-şi capul cu plete clocotitoare, negre ca pana corbului, pe braţul îndoit, dormea câteva ore, mereu puţine, încât era ultimul ce lipea geană de geană, iar când păstorii şi văcarii ieşeau la câmp cu noaptea în cap, îl şi vedeau muncindu-se să repare de unul singur pereţii sau acoperişul bisericii.

Îşi dădea sfaturile la căderea serii, când bărbaţii se întorseseră de la câmp, femeile isprăviseră treburile casei şi copiii dormeau deja. Le vorbea în acele locuri bătătorite, fără copaci, bolovănoase, care există în orice cătun din sertón la încrucişarea uliţelor principale, şi care s-ar fi putut numi pieţe dacă ar fi avut bănci, chioşcuri, grădini, sau dacă le-ar fi păstrat pe cele avute cândva dar nimicite de secete, molimi, delăsare. Îşi dădea sfaturile la ora când cerul Nordului Braziliei, înainte de a se întuneca şi înstela, mai plimbă limbi de foc printre scămoşii nori albi, cenuşii sau sinilii, când s-ar părea că acolo sus, peste imensitatea lumii, se consumă un uriaş foc de artificii. Le dădea la acea oră când focurile se aprind ca să alunge insectele şi să gătească hrana, când arşiţa de peste zi se domoleşte cu încetul, şi de niciunde se ridică o boare de vânt ce îi îmbărbătează pe oameni să sufere mai departe de boli, de foame şi de toate năprasnele vieţii.

Vorbea de lucruri simple şi importante, fără a privi pe cineva anume din cei adunaţi, sau mai bine zis privind, cu ochii lui scăpărători, pe cineva, ceva, ce numai el putea zări, dincolo de cercul bătrânilor, femeilor, bărbaţilor şi copiilor mai răsăriţi. Lucruri uşor de înţeles pentru că erau în mod obscur cunoscute din timpuri străvechi, supte odată cu laptele mamei. Lucruri actuale, la îndemână, zilnice, inevitabile, ca sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi, ce s-ar putea petrece mai înainte ca sătenii să fi îndreptat capela cu ziduri năruite. – Ce se va întâmpla când Bunul Isus va privi la izbeliştea casei Sale? – Ce va spune de faptele acelor păstori care, în loc să-l apere pe oropsit, îi golesc buzunarele luându-i şi ultimul sfanţ pentru oficierea slujbei? Pot fi vândute cuvintele Domnului, nu trebuie ele dăruite oricui? Şi cu ce scuză vor veni înaintea Tatălui preoţii care, în ciuda legământului de castitate, întreţin legături vinovate? Cred ei că pot veni cu minciuni, când ştiut este că şi gândurile le sunt citite tot aşa cum călăuza pricepută desluşeşte pe pământ urma lăsată de jaguar? Lucruri practice, de zi cu zi, familiare, ca moartea, cea dătătoare de fericire dacă intri în ea cu sufletul limpezit, ca într-o sărăbătoare. – Oamenii sunt animale? Dacă nu, ar trebui să treacă pragul cu tot ce au mai bun pe ei, în semn de cinstire faţă de Cel cu care tocmai se vor întâlni. Le vorbea despre cer şi despre iad, sălaşul Câinelui, pardosit cu vipere şi cu jăratec, despre felul cum Diavolul se manifestă în chipul cel mai nevinovat.

Văcarii şi pălmaşii din sertón îl ascultau în tăcere, curioşi, temători, tulburaţi, şi la fel îl ascultau sclavii sau cei de curând eliberaţi de pe plantaţiile de trestie de zahăr ale litoralului, ca şi nevestele, părinţii şi copiii unora şi ai altora. Câteodată cineva – dar foarte rar, căci seriozitatea, vocea cavernoasă sau înţelepciunea lui îi intimida – îl întrerupea ca să-şi spulbere vreo îndoială. Se va sfârşi cu bine secolul? Va atinge lumea anul 1900? Le răspundea fără a-i privi, cu o încredere liniştită şi, adesea, cu enigme. În 1900 se vor stinge toate luminile şi va ploua cu stele. Dar, înainte, se vor petrece fapte de mirare. După aceste vorbe se lăsa o tăcere în care se auzeau troznetul lemnelor pe foc şi sfârâitul gâzelor mistuite de flăcări, în timp ce sătenii, ţinându-şi răsuflarea, îşi încordau de pe acum memoria ca să-şi amintească viitorul. În 1896 mii de turme vor fugi de pe plajă spre sertón şi marea va deveni sertón iar sertón-ul, mare. În 1897 pustiul se va acoperi cu pajişti, păstorii şi turmele se vor contopi şi de atunci înainte vor fi o singură turmă şi un singur păstor. În 1898 se vor mări pălăriile şi se vor micşora capetele iar în 1899 râurile vor fi roşii şi o planetă nouă va brăzda văzduhul.

Trebuia, deci, să fie pregătiţi. Trebuiau restaurate biserica şi cimitirul, cea mai importantă construcţie după casa Domnului, căci era tinda cerului sau a iadului, şi mai trebuia ca restul timpului să fie închinat lucrului principal: sufletul. Credeau ei că bărbatul sau femeia ajung acolo cu haine, rochii, pălării de fetru, încălţări şnuruite şi alte asemenea marafeturi de lână şi de mătase nicicând îmbrăcate de Bunul Isus?

Erau sfaturi practice, elementare. După ce omul pleca, se vorbeau multe despre el: că era sfânt, că săvârşise minuni, că văzuse, aidoma lui Moise, mărăcinişul arzând în pustie, şi că o voce îi destăinuise numele de nerostit al Domnului. Îi comentau sfaturile. Astfel, înainte încă de căderea Imperiului şi apoi, după proclamarea Republicii, l-au ascultat sătenii din Tucano, Soure, Amparo şi Pombal; lună de lună, an de an, au renăscut din propria lor ruină bisericile din Bom Conselho, Geremoabo, Massacará şi Inhambupe; urmându-i învăţătura, oamenii au îngrădit şi îngrijit cimitirele din Monte Santo, Entre Ríos, Abadía şi Barracão, iar moartea a fost cinstită cu îngropări cuviincioase la Itapicurú, Cumbe, Natuba, Mocambo. Lună de lună, an după an, sfaturile au umplut cerul nopţilor la Alagoinhas, Uauá, Jacobina, Itabaiana, Campos, Itabaianinha, Gerú, Riachão, Lagarto, Simão Días. Tuturor li se păreau bune acele poveţe, de aceea la început într-un sat, apoi în altul, la sfârşit în toate cătunele din Nord, pe omul care le dădea – deşi numele-i de botez era Antonio Vicente şi cel de familie Mendes Maciel – au început să-l numească Sfătuitorul.