Pe aceeași temă
Fragment din volumul “Revoluția română din decembrie 1989” de Peter Siani-Davies, editura Humanitas.
...În zorii zilei de 17 decembrie, Tokes și familia sa au fost ridicați din biserică împreună cu șapte prieteni. În relatările sale, Tokes spune că a fost bătut cu cruzime înainte de a fi dus în fața lui Ion Cumpănașu, șeful Departamentului Culte Religioase, care l-a forțat să semneze în alb o hârtie prin care accepta să fie demis și evacuat. Ulterior, el și soția lui au fost transportați, în mașini separate, la Mineu, un sat izolat din județul Sălaj, unde fusese el transferat.
Se pare că autoritățile încă mai credeau că Tokes fusese centrul revoltei și că răul putea fi tăiat de la rădăcină prin îndepărtarea sa. Însă, ziua următoare era duminică și, fiind zi nelucrătoare, o mulțime și mai marea a ieșit în stradă. Muți erau curioși să vadă urmele revoltei din noaptea precedentă. Spargerea unui număr atât de mare de vitrine a fost un răspuns de ordin emoțional, dar a avut și o semnificație practică. Anterioarele izbucniri anticeaușiste , precum incidentele din toamna lui 1989, au fost șterse din analele istorice din lipsa unor urme vizibile. În lipsa unor relatări oficiale, rămăseseră doar la nivel de zvon fără substanță. Dar resturile lăsate în urmă de violențele din 16 decembrie erau atât de mari încât chiar și atunci când autoritățile au vrut să le disimuleze – așa cum se pare că au făcut la sediul partidului – tot au rămas destule pentru a vestea despre aceste devastări să se răspândească repede prin oraș, aducând și mai muți oameni pe străzi, pentru a se convinge de cele auzite.
Toată ziua, un mare număr de persoane s-au perindat prin Piața Operei din centrul orașului. Mulțimea era în expectativă și, în afară de unele izbucniri sonore se mai puteau auzi, ocazional, voci intonând vechiul cântec patriotic „Deșteaptă-te române“. Pe la prânz, o parte vizibilă a mulțimii, de aproximativ 2.000 de persoane, a început să se dirijeze către sediul Comitetului Județean al PCR. Acolo, au întâlnit trupe așezate de două rânduri și dotate cu turnuri de apă. Pe măsură ce oamenii înaintau, unul dintre tunuri a înaintat și a început să stropească cu apă. Dar, în loc să reducă temperatura mulțimii, această măsură pare să-i fi înfuriat și mai tare pe demonstranți, care a răsturnat vehiculul și i-a spart parbrizul înainte de a-i da foc. A urmat o ciocnire în care a predominat lupta corp la corp, spre deosebire de noaptea precedentă, când se aruncase îndelung cu pietre. Treptat, manifestanții au reușit să împingă cordoanele de securitate suficient de mult pentru ca un grup de demonstranți, majoritatea tineri, să poată intra în clădire. Înainte ca forțele de securitate să se regrupeze și să-i dea afară, demonstranți au avut timp să devasteze parterul și o parte din primul etaj, aruncând pe geam toate obiectele mai ușoare care le ieșeau în cale și încercând să dea foc. După câteva minute, forțele de securitate s-au regrupat și i-au scos pe protestatari din clădire. Între timp, mai multe vehicule și mașini de pompieri au fost serios avariate și incendiate. După aceea, cea mai mare parte a mulțimii a părăsit zona, întreptându-se către centru, în fața hotelului Continental, unde se afla un alt mar grup de demonstranți care aruncau cu pietre și cocteiluri Mototov. Acest grup era înghesuit de două mașini blindate care tocmai fuseseră aduse acolo. Un tanc se pare că fusese mutat mai aproape de marginea îngustă a Pieței Libertății, unde se găseau mai multe clădiri ale armatei, inclusiv comandamentul garnizoanei locale. Piața tocmai fusese devastată: vitrinele fuseseră sparte și un chioșc de ziare fusese incendiat. Tancul, care nu putea să efectueze manevre din cauza spațiului prea îngust, a fost atacat de demonstranți și imobilizat cu bare de fier puse sub șenilele sale. În această atmosferă de haos și tulburare, în contextul în care gemurile dintr-o parte a comandamentului armatei fuseseră sparte, iar mobilierul fusese scos în stradă și incendiat, s-au auzit împușcături în acea seară a zilei de duminică, 17 decembrie. Tot atunci au căzut primii răniți și morți ai revoluției.
Concomitent cu evenimentele din centrul orașului, un incident major s-a produs și de cealaltă parte a canalului Bega, pe Calea Girocului. Mai devreme, în cursul după-amiezii, vehiculele blindate – care, ulterior, au apărut în centrul orașului – se deplasaseră în lungul străzii și loviseră o mașină. Curioșii au ieșit pe stradă să vadă ce s întâmplase. Când a apărut o a doua coloană de tancuri, mulțimea s-a mișcat repede pentru a le prinde într-o capcană. Într-un anumit punct, din cauza unor lucrări care se efectuau în mijlocul Căii Girocului, tancurile au fost obligate să ocolească pe câteva străzi mai mici. În acel moment, mulțimea a acționat rapid pentru a bloca drumul principal cu troleibuze. Prin urmare, blindatele au rămas blocate, având în față această barieră și în spate șantierul. O parte a demonstranților s-a grăbit să blocheze și celelalte puncte de ieșire, în timp ce alții au încercat să imobilizeze tancurile. Când câteva minți înfierbântate au încercat să dea foc tancurilor, militarii din acestea au părăsit vehiculele. Mulțimea nu și-a vărsat mânia: ofițerului care comanda misiunea și care sângera din cauza unei răni la cap i s-a permis să-și scoată subordonații de acolo. La sfârșitul după-amiezii de 17 decembrie, autoritățile se aflau într-o situație critică. Practic, pierduseră controlul asupra centrului orașului Timișoara, unde mulțimea furioasă devasta în voie diferite proprietăți; fusese devastată și o parte a sediului județean de partid, cinci tancuri cu 275 de obuze ajunseseră în mâinile protestatarilor. Se putea prevede o periculoasă escaladare a conflictului.
[...] O echipă condusă de general-maior Emil Macri, șeful Direcției de contraspionaj economic al Securității, și cei mai importanți comandanți din cadrul miliției – general-locotenent Constantin Nuță și general-maior Mihalea Velicu – a venit, separat, la Timișoara în dimineața zile de 17 decembrie. În după-amiaza aceleiași zile, lor li s-au alăturat general-colonel Ion Coman, secretar în CC responsabil cu problemele militare și de securitate, precum și o serie de generali printre care general-maior Ștefan Gușă, prim adjunct al ministrului apărării și șef al Marelui Stat Major, general-locotenent Victor Stănculescu, adjunct al ministrului apărării, și general-locotenent Mihai Chițac, comandantul trupelor chimice și comandantul garnizoanei București. Sosirea acestor șefi militari și întăririle armatei au schimbat situația. În dimineața de 17 decembrie, desfășurarea de trupe fusese mai ales defensivă, concentrându-se în jurul primăriei, a consiliului județean de partid și a bisericii lui Tokes, dar, spre seară, după ce au primit muniție de război, trupele de securitate au trecut la o ofensivă menită să zdrobească fără milă manifestațiile.
Pe măsură ce se lăsa întunericul, mulțimea continua să controleze centrul orașului; din când în când, se mai spărgeau vitrine și mai erau devalizate magazine, printre care o parfumerie și un magazin de blănuri din Piața Operei. La aceste violențe luau parte doar puține persoane și unii dintre demonstranți se pare că au încercat să oprească actele de vandalism. Incidentul a atras însă unele infamii, sugerându-se că spargerea magazinelor ar fi fost făcută deliberat pentru a da pretext evoluțiilor ulterioare. Jafurile din Piața Operei au reprezentat însă doar o mică parte extraordinarei dezordini din întregul centru al orașului. Conform declarațiilor oficiale, au fost vandalizate peste 300 de magazine, pagubele produse ridicându-se la cinci miliarde de lei (de atunci); și în anul următor, unele persoane erau judecate pentru furturile de îmbrăcăminte și produse electrice comise în decembrie 1989. Având în vedere gravitatea situației și faptul că se auziseră deja focuri de armă, forțele de securitate aveau mare nevoie să producă „motive“ suplimentare pentru masacrul ce avea să urmeze. Se prea poate ca, prin megafoane, demonstranții să fi fost somați să se retragă și apoi să se fi executat focuri de avertisment, dar este cert că armele au început să fie tot mai mult folosite direct împotriva civililor neînarmați, inițial trăgând în picioare, iar apoi pentru a ucide. În carnagiul care a urmat cele mai multe victime au căzut în centrul orașului, în jurul catedralei și în Piața Operei, unde au fost 21 de morți și aproape 100 de răniți. Incidente s-au înregistrat și în alte cartiere: Calea Lipovei, unde împușcăturile din apropierea unei unități militare s-au soldat cu șase moți, și Piața Traian, unde și-au găsit sfârșitul alte șase persoane. În acea noapte, detașamentele armate au continuat să patruleze pe străzi împușcând demonstranții și arestând pe oricine le cădea în mână. De asemenea, armata și-a recuperat tancurile care fuseseră blocate pe Calea Girocului. Un detașament venise acolo la începutul serii, dar dimensiunile mulțimii i-au obligat pe militari să stea pe loc. Tancurile au putut fi recuperate abia mai târziu, după sosirea unor întăriri dinspre centru și după ce focurile de armă făcuseră mai multe victime în rândul populației civile. La primele ore ale dimineții, când a început să plouă puternic, forțele de securitate recâștigaseră controlul asupra Timișoarei. Prețul era însă înfricoșător: peste 60 de civili morți și peste 200, care zăceau răniți prin spitale. Mulți alții nici nu apelaseră la ajutorul medical de frica securității. Fuseseră operate aproximativ 100 de arestări.
