Pe aceeași temă
Fragmente din “Ion Valjan - Din filifrane și surâsuri. Portrete suprapuse”, volum apărut recent la editura Humanitas.
Povestite de Ion Valjan
Mi-ar trebui ore întregi pentru a clasa ripostele mele şi ale altora. Am dat şi am primit. Nu poţi numai să dai. Câteodată adversarul stârneşte râsul în sală printr-o nedibăcie. Îl laşi să se scufunde şi mai arunci o torpilă dacă e loc. Un confrate teribil se repezise asupra mea:
— Argumente contra d-lui Valjan am, onorat Tribunal, cât păr în cap. Şi exact în acel moment s-a întors cu chelia spre public. Hohotul de râs al sălii m-a răcorit. Am adăugat totuşi:
— Sunt de acord cu dumneavoastră.
*
Într-un proces de responsabilitate medicală contradictorul meu compara ochiul omenesc cu o nucă. Am râs şi râsul meu l-a enervat:
— De ce râzi? Nu se potriveşte?
— Ba se potriveşte şi cu nuca – am răspuns eu –, dar atenţie la perete.
*
În procesul Reşiţa adversarul meu cere cuvântul asupra legii patrimoniului public pe care o redactase şi o susţinuse ca ministru în Parlament. Mai încercase şi în faţa altor tribunale să-şi explice legea:
— Daţi-mi voie să vă spun ce-am înţeles, spune domnia sa.
L-am privit cu duioşie şi i-am răspuns:
— Aţi trecut legea într-o oră… şi vă trebuie o viaţă ca să o explicaţi.
*
Pledam într-un sabotaj. Clientul meu era învinuit că a fabricat pâine nereglementară. Avocatul Ministerului, blajin, afabil de felul lui, ataca de astă dată cu o rară violenţă pe cel ce fabricase pâinea:
— Tocmai dvs. vorbiţi astfel? l-am întrerupt eu.
— De ce? Ce vă surprinde în atitudinea mea?
I-am răspuns cu multă prietenie:
— Vă ştiam pâinea lui Dumnezeu.
*
Pledam odată pentru un client implicat într-o contrabandă de mătase. Procurorul m-a apostrofat:
— Credeţi că un inculpat poate să scape într-o asemenea materie?
I-am replicat:
— Depinde de natura mărfii. În speţă, e soie lavable.
*
Un coleg al meu pleda indignat: „Onorat Tribunal, proba cu martori este inadmisibilă. Când am văzut că o asemenea probă s-a admis în audienţa trecută, am părăsit sala de şedinţe năuc. Însuşi dl Valjan, care câştigase probatoriul cu martori, a ieşit năuc de uimire!“
L-am întrerupt pe un ton flegmatic: „Da, dar mie mi-a trecut.“
Sala se prăpădeşte de râs…
Povestite de alții
Un june coleg, după admiterea unor probatorii, solicită Tribunalului un termen mai lung – la toamnă, spunea el – întrucât pleacă la Paris pe vară să-şi ia doctoratul. Valjan intervine:
— Onorat Tribunal, recunosc şi eu că interesele acestui proces cer ca adversarul meu să-şi desăvârşească studiile juridice!…
*
În jurul unei recente provocări la duel, căreia i s-au dat proporţii nemeritate:
„O viaţă întreagă a fost inconsecvent Istrate [Micescu] – reflecta Maestrul iubit Valjan se plânge că este prea puţin sânge creştin în baroul nostru şi văd că vrea să curgă şi din puţinul care există.“
*
De talie impresionantă, cu o pereche de mustăţi în „furculiţă“, Valjan era un avocat redutabil. Dar uman, politicos şi plin de umor.
La unul din procesele sale, avea adversar pe distinsul avocat Filderman, preşedintele Comunităţii Evreieşti din România.
Procesul trebuia amânat. Era ziua de 7 februarie 1938.
Să vă dau 20 februarie, propune preşedintele Curţii de Apel.
Pentru mine e bun, răspunde Valjan.
Regret, răspunde maestrul Filderman, am la 20 februarie un proces la Arad.
Atunci să vă dau 3 martie, propune preşedintele.
Maestrul Valjan: Pentru mine e bun.
Regret, răspunde Filderman, consultându-şi agenda. Nu pot, am un proces la Galaţi.
Să vă dau atunci 22 martie, propune preşedintele.
Pentru mine, e bun, răspunde Valjan.
Nu pot, răspunde Filderman. La 22 martie am un proces la Iaşi.
În acest caz, să vă dau 7 aprilie, propune preşedintele, Procop Dumitrescu.
Pentru mine e bun, răspunde maestrul Filderman.
Regret, eu nu pot, răspunde maestrul Valjan.
Dar de ce nu poţi, domnule Valjan? întreabă Filderman.
Am o înmormântare în familie, răspunde Valjan.
*
La premiera Generaţiei de sacrificiu, [Valjan] stătea în ultimele rânduri ca să vadă reacţia publicului. La sfârşitul spectacolului, [regizorul] Paul Gusti a arătat spre stalul al treilea, unde se afla autorul. Actorii şi spectatorii au început să aplaude, iar el a înaintat spre scenă. Trebuia să urce două trepte, dar, cum era miop, s-a împiedicat şi a căzut. Gusti l-a ridicat. Nu se întâmplase nimic grav. Valjan s-a întors către sală şi a spus: „Mai bine să cadă autorul decât piesa.“
*
Îmi amintesc că Valjan trebuia să obţină o amânare de termen de la unul dintre judecătorii recunoscuţi pentru faptul că nu se putea obţine nimic de la el dacă nu era „stimulat“. Dar se trezise mai târziu, zăbovise în faţa cafelei şi, evident, a sosit gâfâind, în ultimul moment. În faţa judecătorului nu reuşise să-şi scoată decât o mănuşă. Judecătorul, acceptându-i noul termen, l-a apostrofat: „Maestre, îmi permit să vă atrag atenţia că în faţa completului de judecată politicos este să vă scoateţi ambele mănuşi.“ Valjan, căruia nu-i lipsea maliţia şi care-l cunoştea bine pe judecător, i-a replicat: „Dar nu puteam veni în faţa dumneavoastră cu mâna goală, domnule judecător.“
*
La Curtea cu Juri
Alt proces, la Curtea cu Juri, în crima faimosului „Gică Mic“, asasinul odios care-şi ciopârţise soacra cu toporul.
Pentru partea civilă, Valjan, pentru inculpat, Radu Rosetti.
După ce Valjan termină pledoaria îşi reia locul liniştit, în bancă, Radu Rosetti îşi începe apărarea încercând să bagatelizeze efectul produs de către adversarul său, rugând pe juraţi să nu se lase influenţaţi de floricelele de stil ale acestuia, la care Valjan, smerit, parcă:
— Rog să admiteţi că stau mai bine eu cu floricelele mele decât maestrul Rosetti cu toporaşii lui!
*
Şi în fine, o scenă povestită chiar de Ionel Teodoreanu, adversarul lui Valjan din proces.
După ce Valjan pledează scurt şi convingător pentru partea civilă, Ionel Teodoreanu dezvoltă pledoaria sa metaforică şi pasională.
Valjan nu pare deloc convins şi, din când în când, zâmbeşte enigmatic.
Ionel Teodoreanu îl observă şi, enervat, protestează: „Degeaba încearcă să mă deconcerteze maestrul Valjan cu zâmbetul său repetat de Giocondă.“
Valjan nu răspunde, dar, după câteva minute, trebuind să se prezinte la altă instanţă, încearcă să se retragă din sală, fără a-l mai deranja pe adversar cu scuzele de rigoare.
Ionel Teodoreanu îl observă şi, surprins, îl apostrofează: „Şi acum unde vă duceţi?“
Valjan se opreşte, pune graţios ambele palme sub bărbie şi răspunde: „La Luvru!“
