Pe aceeași temă
Fragment din „În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac... Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth”, volum apărut recent la editura Humanitas.
Imre Tóth: Tata s-a refugiat în 1919 la Carei din calea terorii albe. Regimentul lui devenise în timpul Republicii Sfaturilor regiment socialist, şi tatăl meu fusese lăsat la vatră ca ofiţer. Nu era comunist, dar era suficient să fie evreu ca să-i fie frică: Iván Héjjas, epurarea ofiţerilor, evrei bătuţi, crime etc. Părinţii mei s-au simţit mai în siguranţă în teritoriul ocupat de autorităţile române. S-au căsătorit la Carei, în 1920, acolo s-a născut sora mea mai mare, Manci. Mama acolo a trăit în perioada revoluţei proletare, stătea pe atunci la sora ei, Ottilia. Mi-a povestit în copilărie mult şi cu bucurie despre marele eveniment: sfârşitul lumii vechi, căderea monarhiei. Atât mama, cât şi tata considerau acest lucru normal: „S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple“, obişnuia să spună tatăl meu. Era un mare admirator al lui Mihály Károlyi. Tata avea cartea lui, Egy egész világ ellen [Împotriva lumii întregi], pe care am citit-o încă din copilărie. Cartea m-a impresionat profund. Tot la Carei era şi castelul familiei Károlyi. Un ţăran din Satu Mare mi-a povestit cum, atunci când a vorbit în faţa cafenelei Pannonia din oraş şi şi-a împărţit ţăranilor moşia, Károlyi ţinea două degete pe laringe. A reţinut gestul neobişnuit, dar nu ştia de ce Károlyi îşi apăsa gâtul cu două degete. Când i-am povestit întâmplarea unui prieten istoric, acesta mi-a spus că amintirea este reală, pentru că Mihály Károlyi avea un laringe artificial. Mama mi-a povestit despre revoluţie ca martor ocular. În centrul Careiului un actor cunoscut a urcat pe podium şi cu mare patos a recitat poezia lui Ady Felszállott a páva, urmată de aplauze şi urale puternice. Asta a fost revoluţia proletară de la Carei. Asta a fost tot.
Părinţii mei s-au mutat ulterior la Satu Mare, unde tata a primit un serviciu provizoriu. Eu m-am născut acolo. Tot acolo tata s-a înscris pe o listă de emigrare în America. Îmi aduc aminte, cred că aveam vreo patru ani când tata ne învăţa engleză în timpul prânzului dintr-un manual Berlitz. Şi acum mai ştiu să spun versurile alea infantile pe care le-am învăţat atunci. Să scăpăm de pogromurile care păreau inevitabile. Emigrarea din România, programată să dureze câteva luni, s-a prelungit. Ce n’est que le provisoire qui dure, permanenţa provizoratului. Între timp la New York a izbucnit criza, provizoratul s-a transformat în veşnicie, marele pogrom a ajuns şi la Satu Mare.
Am apărut, aşadar, ca emigrant în Satu Mare. Aş fi avut toate motivele să mă simt străin acolo şi în general în România. Totuşi n-a fost niciodată vorba despre aşa ceva. N-am avut niciodată această senzaţie, cu toate că ungurii şi mai ales românii nu ştiau cum să-mi arate mai bine că nu am ce căuta acolo şi că nu aparţin acelui loc, eram un străin. „Jidanii în Palestina!“ urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, de baritoni, splendid ştiau să urle. Pentru români eram de două ori străin: pe de-o parte ca sălbatic cotropitor barbar, hun din Asia care ţine carnea la frăgezit sub şa, pe de altă parte ca evreu, un semit levantin, care cumpără totul, vinde totul, în primul rând patria. Toate astea nu m-au atins. Acest talmeş-balmeş mi se părea pur şi simplu caraghios, un certificat al propriei lor sărăcii. Mă născusem aici, ca toţi ceilalţi, aparţineam acestui loc şi-mi era imposibil să accept că aş fi fost mai străin decât ceilalţi. Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaţionaliştilor macedoneni – aceşti oameni, veniţi nu demult din Balcani ca să se îmbogăţească, se considerau băştinaşi cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, şi socoteau că din moşi-strămoşi totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe.
Eu însă nu m-am simţit străin nici mai târziu, în Bucureştiul sută la sută românesc, acolo unde ne retrăgeam cu aceia pe care nu-i avea regimul la suflet. Am trăit acolo jos, pe fundul mării: intelectuali rafinaţi, artişti, foşti comunişti, aristocraţi culţi şi poligloţi, duşmani discreţi ai regimului, profeţi locali, antropozofi, balerine excentrice, femei foarte cultivate şi elegante, fiinţe dubioase sau cu vieţi duble, excepţionali poeţi suprarealişti de stânga, care respingeau ferm realitatea socialistă. Aceasta era aşa-numita „mlaştină“. La începutul anilor ’70 – eram deja exclus din partid de câţiva ani –, a existat o anchetă de partid care urmărea eliminarea profesorilor universitari evrei. Conducătorul anchetei, o gorilă, cumnatul lui Gheorghiu-Dej, îşi începea ancheta cu următoarele fraze: „Vrem să vedem cât de adânc te-ai scufundat în mocirlă.“ Căci din punct de vedere oficial acesta era cercul oamenilor de nimic. Îmi plăcea acest oraş cult şi decadent, rafinat şi libertin. În pofida mizeriei şi a josniciei politice, acest oraş emana multă căldură sufletească. Aici trăiam printre „ai noştri“, mă considerau de-al lor. Nu eram străin pentru ei, pentru că nu etnia sau limba maternă îţi determina apartenenţa, ci poziţia faţă de regim. Nici în Germania, cu mult mai târziu, nu m-am simţit străin. Cu toate că… sigur, oriunde aş fi fost, întrebarea „ştie oare, sau nu ştie?“ îmi dădea fiori. Totuşi, chiar dacă eram conştient de antisemitismul unora, nu mă consideram şi nu mă simţeam nicăieri străin. Nu sunt dispus să accept argumentul antisemit că evreii sunt străini. E adevărat însă că datorez acelor puţine fiinţe pe care le puteam considera prietenii mei această senzaţie că nu sunt străin. Mă simţeam acasă peste tot acolo unde aveam prieteni. Am descoperit Italia în anii ’80, niciodată nu am stat mai mult de două săptămâni, dar întotdeauna m-am simţit acasă pentru că aveam mulţi prieteni. Sunt mulţi oameni acolo cu care mă înţeleg fără nici o piedică, cu care vorbesc aceeaşi limbă, plini de omenie şi căldură sufletească.
Când am început să mă simt atras de comunism, destul de devreme, pe la 13-14 ani probabil – da, cu mintea de acum îmi dau seama că eram un pic cam precoce –, am fost marcat de descoperirea instinctivă că sunt un internaţionalist. Acesta este cuvântul de origine latină, care în varianta lui grecească este cunoscut drept cosmopolit şi care în jargonul partidului a primit un sens acuzator: acest cuvânt, în limba vorbită în părţile noastre, se traducea prin evreu. A existat desigur şi un „internaţionalism proletar“, definit ca opusul fundamental al „cosmopolitismului burghez“, dar, precum se ştie, internaţionalismul proletar s-a manifestat doar în 1956 şi apoi în 1968, atunci când ungurii, respectiv cehii au avut nevoie de aşa-numitul „ajutor internaţional“. Eu susţineam cu înverşunare că sunt internaţionalist şi că nu aparţin nici unui popor. Curând însă am primit o lecţie binevoitoare care m-a învăţat minte.
Prin 1949-1950 au început o examinare generală – doar de formă – a membrilor de partid, prin verificarea dosarelor individuale. M-am prezentat, conform solicitării, la sediul din Bucureşti al comisiei de partid, la secţia de cadre, unde am fost primit de o doamnă plinuţă, zâmbitoare şi foarte fardată. Scoate dosarul meu, se îngrozeşte: „Da’ gros dosar aveţi dumneavoastră!“ îmi spune scârbită. Asta era o noutate şi pentru mine. Nici nu ştiam că în câţiva ani se strânsese atât material despre mine. A început apoi să-mi ceară datele personale: locul naşterii, data naşterii, numele părinţilor şi – spre marea mea surprindere – „naţionalitatea“. Naţionalitatea? Asta ce mai e? Şi asta este una dintre datele relevante pentru Partid? Dar răspund fără să clipesc: „Internaţională!“ Doamna îmi zâmbeşte cu bunăvoinţă, dar uşor ironic, dă din cap şi cu acea „ştim noi, ştim“ expresie vicleană pe faţă mă priveşte în ochi, apoi scrie mare, lizibil, cu litere caligrafice: „evreu“ şi dă din cap cu subînţeles. Acelaşi lucru i s-a întâmplat de fapt şi unui prieten evreu-român. Şi el şi-a declarat naţionalitatea ca fiind internaţională, şi lui i-au scris pe loc: evreu.
Ştiu cât este de caraghios ca un copil de 13-14 ani să spună aşa ceva despre el, dar pentru mine era un sentiment cât se poate de real: mă simţeam un cetăţean al lumii, al omenirii. Bucureştiul îmi era loc de baştină, cum îmi era şi Budapesta, cu toate că mă născusem la Satu Mare. Ungurii şi românii se urăsc reciproc şi împreună mă urăsc pe mine. Cu toate astea eu mă simt la fel de acasă şi în Ungaria, şi în România. De aceea nici nu m-am simţit evreu – cu toate că în secret ştiam că asta sunt, că a fi evreu (ceea ce în adevăratul sens al cuvântului câteodată e ca şi cum n-ai fi) nu depinde de ce simt eu, ci de ce simt ceilalţi. Nu mă simţeam evreu, dar nici nu-mi negam apartenenţa la neamul evreiesc, întotdeauna spuneam asta deschis, mai mult chiar, un pic agresiv. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să neg sau, mai mult, să mă creştinez, cum au făcut mulţi dintre prietenii mei, gândind că acest lucru le va oferi un loc protejat, în care se vor putea ascunde din calea antisemitismului. Cu toate că în anii ’30 această credinţă avea oarece greutate, eu şi atunci am respins convertirea: numai gândul la ea îmi trezea sentimentul că aş fi trădat un popor asuprit fără milă din cele mai vechi timpuri, pe evrei, în acest caz. Ca să pot fi solidar pe faţă nu am simţit nevoia de a-mi asuma şi obiceiurile religioase, care mi se păreau ridicole. Ca să-mi asum soarta ce ne era comună, nu a fost nevoie nici de asimiliare, nici de împotrivirea faţă de religie, nici de împotrivirea faţă de clerici, şi nici ateismul sau comunismul nu m-au putut clinti.
Pentru mine comunismul a fost singura mişcare politică al cărei ţel principal, făcut public, era să-i protejeze pe toţi refugiaţii, fără discriminare. Nu am avut niciodată probleme legate de „rădăcini“ sau „integrare“, lucruri despre care ştiu că pot provoca multe neplăceri şi serioase chinuri sufleteşti nu doar evreilor care încearcă să fie asimilaţi. Pentru mine identitatea nu reprezenta o problemă, pur şi simplu nu m-a interesat. M-am străduit conştient să rămân corect faţă de mine însumi, să nu mă pretind diferit, străin de mine, ceva ce nu sunt eu. Nu mi-am propus niciodată să fiu asimilat, nici să mă „integrez“ în totalitate, şi nici să mă considere „de-al lor“. Aşa deci, din acest punct de vedere, m-am scutit de acele dezamăgiri provocate de încercarea de a atinge ţeluri utopice. Am rămas acelaşi care am fost şi care sunt, n-am purtat blană poloneză şi şapcă cu cozoroc, n-am purtat pantaloni scurţi de piele şi pălărie de vânător cu pene, n-am purtat opinci şi nădragi largi, nu m-am chinuit în nici un fel să fiu ceva ce nu sunt sau să par altcineva decât sunt.
