Salonul cărţii

Fragment din volumul „Inima inimii” de Antonio Lobo Antunes, carte apărută de curând la editura Humanitas Fiction.

Salonul cărţii e ceva unde sunt obligat să stau pe un scaun sub o umbrelă de soare cu dungi vărgate, să semnez autografe şi să mănânc îngheţatele pe care fetiţa mea Isabel mi le aduce tot timpul de la un mic choşc aflat dincolo de standurile altor trei editori, preocupată de soarta tatălui ei care transpiră şi pare deodată ajuns la vârsta ei, scriind tot felul de dedicaţii, cu limba scoasă afară şi cu o sârguinţă de şcolar. Să nu înţelegeţi că mă plâng: eu iubesc oamenii, îmi place că ei mă citesc, îmi place mai cu seamă să îi cunosc pe oamenii care mă citesc şi mă fac să simt că nu voi fi închis degeaba mesaje de corsar în sticle aruncate pe mare despre care nu am habar pe ce plaje vor fi eşuat, iar apoi trebuie şi să spun că îmi plac romanele pe care le-am scris. Sunt mândru de ele şi sunt mândru că am fost în stare să le scriu. Iată de ce mă aflu aici, mulţumit şi timid, însoţit de Nelson de Matos care veghează cu răbdare asupra mea, lângă o pancardă pe care e scris numele meu şi alături de coperţile romanelor mele dispuse în evantai, dând oarecum impresia cuiva care vinde bijuterii marocane în tunelele staţiei de metrou Marquês de Pombal sau bascheţi fosforescenţi la Târgul Orologiului, pe care cumpărătorii le răsfoiesc, le cumpără, mă pun să le semnez cum te semnezi pe un timbru sec, iar eu în loc să le explic plin de importanţă şi sigur de mine că aceste cărţi ale mele nici nu pătează nici nu se chircesc în maşina de spălat, neavând vocaţia de a vinde ţigănindu-mă nu fac decât să strecor discret semnul de carte înăuntru

(numai Dumnezeu ştie cât mi-aş dori să semnez Hermes sau Valentino)

şi să o înapoiez cu un surâs de vânzător de mărunţişuri care garantează calitatea produsului şi a meşteşugului. Se poate întâmpla orice la un târg de carte, ca pe bulevardul Roma în vremea soldurilor: iată-l pe domnul între două vîrste cu privire vicleană deschizând romanul Os Cus de Judas răsfoindu-l mai întâi curios apoi dezamăgit, după care se îndepărtează ţipând la urechea unui colaborator care îl însoţea

— Rahat, nici măcar nu are fotografii

sau iată-l pe tânărul cu un crocodil pe mamelon, cum spunea Alexandru, care şi-a dat cu gel abundent în păr să-i stea zburlit întrebând cu o ocheadă complice

— Care din cărţi e cea mai fierbinte, cu scene de pat, înţelegeţi ce vreau să spun?

sau pe mătuşa cucernică cu pantofi de forma cutiilor de vioară preocupată de educaţia nepoţilor, din tagma mătuşilor speciale care se oferă totdeauna să-i isoţească pe copii când trebuie să facă pipi, scrutându-mă cu o severitate apostolică

— Oare ce credeţi că ar trebui să-i cumpăr nepoatei mele care tocmai alaltăieri a avut prima comuniune?

sau este individul autoritar care îşi împlântă degetul pe pagina de gardă şi porunceşte cu o voce de intendent

— Bine, puneţi acolo: pentru Fernanda la împlinirea vârstei de treizeci şi opt de ani cu cele mai calde urări, iar apoi semnaţi

după care urmează un alt individ, cât se poate de neîncrezător, laborant de farmacie, aplecat peste umărul meu, cu mâinile în buzunarele lui de la spate, corectându-mă pe un ton jignit

— Elisabeth se scrie cu th, aveţi ceva cu Elisabeth ori nu sunteţi tocmai scriitor?!

La ora şapte seara închid şatra. Panoul cu numele meu dispare, dispar şi cărţile mele, ca dintr-o fericită întîmplare nici nu mai locuiesc la Loures nici la Damaia de Cima, constat deodată că am vreme să mă bucur împreună cu Isabel de sfârşitul soldurilor degustând şi o ultimă îngheţată. Ne aşezăm pe iarbă ca o pereche de îndrăgostiţi şi ne uităm de departe la alţi vânzători de bijuterii marocane sau de bascheţi fosforescenţi care garantează calitatea produselor lor cu un zel de reprezentant de fabrică, în vreme ce noi ne împărţim albumele cu Picsou cumpărate de la un stand consacrat lecturilor dificile de genul: Cum să te psihanalizezi singur, Cum să te îmbogăţeşti fără să ieşi din casă, Viaţa sexuală a lui Adolf Hitler, Zece orbi celebri, Vindecarea de cancerul uterin prin metoda spirit. Un beţiv tolănit nu departe de noi sforăie ca un motor în doi timpi cu zdruncinături de motocicletă. Cerul începe să se acopere cu nori în stilul lui Magritte. Îi propun fetei mele să alergăm până la maşină iar cine ajunge ultimul e un căcăcios. Pe autostradă îl vedem în maşina de alături pe individul autoritar împreună cu Fernanda lui mormăind ceva nemulţumit: are o mascotă care îi atârnă de parbriz şi alte două lipite de luneta din spate, mai are şi un abţibild cu o fată cu pălărie pe lateral şi se întrerupe ca să-i spună Fernandei

— Ăla e tipul care a scris cartea.

La care Fernanda, toată numai dantele şi voaluri transparente, îmi aruncă distrată o ocheadă îmbibată de rimel de la înălţimea glandularei sale corpolenţe iar Isabel prinde în zbor privirea ei plină de ţâfnă şi-mi declară cu un aer abătut în timp ce ne îndreptăm să măncăm la Mac-Donald’s

— Dacă mă gândesc bine aş prefera ca tatăl meu să nu fie scriitor.