Pe aceeași temă
Fragmente din volumul “Cireșe amare” de Liliana Nechita, apărut recent la editura Humanitas.
[Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. A ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo. N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie...]
Scrisoarea 21
Înainte de a trece la primul meu loc de muncă, vreau să-ţi spun că azi am trimis un pachet acasă şi maşina care l-a luat era plină de alte pachete. Pentru diferite oraşe, scria pe ele Sibiu, Piatra Neamţ etc. Nu ştiu de ce mă doare inima când văd aşa ceva… Muncesc săracii români… E ciudat de sărbători, mergi pe stradă şi auzi cum vorbesc la telefon:
— Ţi-a plăcut, mă?
— Dar puloverul i-a venit lu’ ăla mic?
— Bine, mă bucur, spune-i că-i trimit şi o bicicletă când pot. Aveţi grijă de voi!
Ar fi mai uşor să trimiţi doar bani, oricum în ultimul timp preţurile sunt cam aceleaşi. Dar n-ai mai împacheta tu. N-ar mai fi amprenta personală. Când am făcut primul pachet, nu te mint, am intrat într-un supermarket şi, mergând printre rafturi, m-am răsucit ca şi cum aş fi vrut să întreb:
— Ce zici, mamă, vrei cornuri?
Am început să plâng în magazin pentru că nu era nimeni lângă mine. Pachetele astea sunt o punte între noi şi cei de acasă. Mai bună decât banii. Vorba aia, e de la mama! Singura părere de rău e că nu vezi bucuria pe feţele lor. Nu vezi mâinile febrile care desfac cutia şi felul cum încep să guste din bunătăţi. Şi, când suni să vezi dacă le-a plăcut, promiţi mereu:
— Lasă că vă mai trimite mama. Peste două luni.
Aşa trece timpul, între un pachet şi altul, la un moment dat rostul tău e să ştii ce le lipseşte şi ce-ai mai putea trimite ca să le facă viaţa mai uşoară. Să-ţi pui amprenta. Vei şti astfel că-şi prinde părul cu bentiţa pe care ai trimis-o, că în fiecare dimineaţă bea ciocolată caldă trimisă de tine, că de câte ori foloseşte crema de mâini se gândeşte la tine… Pachetele nu sunt pentru ei, ci pentru noi, să ne facem simţită prezenţa în spaţiul de acasă. Ca şi cum, uite, mama e puţin plecată, dar te înconjoară prin toate obiectele pe care le trimite cu dragoste.
Scrisoarea 142
Crezi că-i uşor să ai grijă de două familii simultan? E drept că eşti plătit, dar, vezi, când ai un serviciu normal, pleci dimineaţa, îţi laşi familia ta deoparte şi te ocupi de altceva. Apoi, laşi serviciul la o parte şi de ocupi de familie. Acum toate sunt amestecate. Totul e simultan. Nu există un orar de muncă şi un timp al tău. Ajut un copil să se îmbrace şi în acelaşi timp mă gândesc la ai mei. Le prepar cina bătrânilor şi în treacăt privesc pozele de acasă. Făceam teme de bacalaureat la engleză şi curăţenie în acelaşi timp.
În casa asta sunt şase persoane. Acasă am cel puţin cinci persoane de care mi-e dor mereu. Şi ştiu absolut tot ce le trebuie tuturor. Nino ia Halcion la 20.30 şi Protelos la 22. Ana foloseşte o anumită cremă când o mai doare piciorul. Nepoţelului meu îi plac desenele cu Cartea junglei. Cea mică şi-a luat ochelari şi o cam doare capul. Mama vrea să facem un gărduleţ la cimitir. Ana nu mai poate mesteca biscuiţi. Cea mare şi-ar dori o vestă. Şi tot aşa… Şi tot aşa… Şi tot aşa… Şi tot aşa…
Eu unde sunt? Eu unde sunt?
Scrisoarea 166
Să ştii că, indiferent de munca pe care o fac, sunt cu fruntea sus. Sunt apreciată şi iubită aici. Şi nu mă iau după ce-mi spun adulţii, pentru că, din păcate, nu mai am încredere în nimeni. Privesc însă cum se luminează ochii Chiarei când mă vede, cum îmi zâmbeşte Elena… Acum are patru ani şi spune că suntem amiche per la pelle, adică prietene la cataramă. Chiara mai vorbeşte cu arborii ei, îşi pune mâinile la tâmple ca şi cum s-ar concentra, apoi îmi spune că voi fi fericită.
Eu o întreb:
— Auzi, ia vezi, o să am vreodată o casă cu flori şi cu un căţel în curte?
Ea se concentrează din nou şi spune:
— Da, o să ai multe flori şi un cuptor de pâine şi, în plus, o pisică!
O cred. Aş da orice s-o cred.
Le fac clătite şi le mai spun poveşti. E ciudat, pentru că nimeni n-a făcut asta pentru ele, nici măcar mama lor. E prea ocupată cu… shoppingul. Ştiu că las o urmă în sufletul lor. Şi asta este mai important decât banii, nu-i aşa?
