“Trilogia valorilor” de Lucian Blaga

Chestiunile abordate în lucrarea de faţă, oricât de disparate ar părea, se revarsă toate în una singură. Ne propunem să vorbim despre „unitatea stilistică“ şi despre factorii ascunşi care condiţionează acest fenomen. Zona ce am ales-o pentru cercetare o socotim, dacă nu printre cele mai aride ale filozofiei, totuşi printre cele mai complexe şi mai abstracte în acelaşi timp. Subiectul are desigur şi aspecte mai puţin rebarbative, sau chiar prietenoase şi îmbietoare, care se pretează la comentarii şi diso­cieri din cele mai subtile, şi mai ales la un prodigios şi pasionant joc al fantaziei. Pe noi problema ne atrage însă nu prin complicaţiile şi prin peripeţiile posibile, de suprafaţă, ci printr‑o latură gravă şi mai dificilă a sa. „Unitatea stilistică“ – fie a unei opere de artă, fie a tuturor operelor unei personalităţi, fie a unei epoci în totalitatea manifestărilor ei creatoare, sau a unei întregi culturi – este, între fenomenele susceptibile de-o interpretare filozofică, unul dintre cele mai impresionante. Stilul, atribut în care înfloreşte substanţa spirituală, e factorul imponderabil prin care se împlineşte unitatea vie într-o varietate complexă de înţelesuri şi forme. Stilul, mănunchi de stigme şi de motive, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficientul prin care un produs al spiritului uman îşi dobân­deşte demnitatea supremă la care poate aspira. Un produs al spiritului uman îşi devine sieşi îndestulător, înainte de orice, prin „stil“. Pornind la drum într-o cercetare pe mai multe pla­nuri deodată, ne declarăm din capul locului fixaţi asupra unei pietre unghiulare: stilul e un fenomen dominant al culturii umane şi intră într-un chip sau altul în însăşi definiţia ei. „Stilul“ e mediul permanent în care respirăm, chiar şi atunci când nu ne dăm seama. Uneori se vorbeşte, ce-i drept, despre „lipsa de stil“ a unei opere, a unei culturi. Ciocănită mai de aproape, expresia aceasta ni se descoperă ca improprie. Ea redă o situaţie, dar o agravează nejustificat. Avem suficiente motive să presupunem că omul, manifestându-se creator, n-o poate face altfel decât în cadru stilistic. În adevăr, frecventând mai stăruitor istoria culturii, istoria artelor, etnografia, dobândeşti impresia hotărâtă că în domeniul manifestărilor creatoare nu există vid stilistic. Ceea ce pare lipsă de stil nu e propriu-zis „lipsă“, ci mai curând un amestec haotic de stiluri, o suprapunere, o interferenţă. O situaţie caracterizată prin termenul „amestec haotic“ e în sine destul de precară, dar nu contrazice teza noastră despre impo­sibilitatea vidului stilistic.

În genere, omului i-a trebuit timp îndelungat până să bage de seamă că trăieşte necurmat în cadru stilistic. Trezirea aceasta tardivă se explică prin aceea că prezenţa stilului, mai ales în stratificările sale mai profunde, e pentru un anume loc şi pentru un anume timp oarecum egală şi neîntreruptă. Stilul e ca un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simţim decât arareori ca atare. Cine simte greutatea atmosferei sau mişcarea Pământului? Cele mai copleşitoare fenomene ne scapă, ne sunt insezisabile din moment ce suntem integraţi în ele. Astfel şi stilul. Să nu se mire nimeni că recurgem la asemenea mari termeni de comparaţie. Ne vom convinge repede, în cursul cercetărilor noastre, că stilul e în adevăr o forţă care ne depăşeşte, care ne ţine legaţi, care ne pătrunde şi ne subjugă. De obicei stilul îl remarcăm mai întâi la alţii, aşa cum şi mişcarea astronomică o sezisăm mai întâi în coordonatele altor stele şi nu la steaua noastră, în ale cărei spaţiu şi mişcări suntem noi înşine angajaţi. Punerea în lumină a unei unităţi stilistice, scoaterea ei în evidenţă, presupune înainte de toate ieşirea din cadrul acestei unităţi, adică distanţare. Distanţarea faţă de fenomen e o condiţie elementară pentru obţinerea acelui sistem de puncte de reper necesar descrierii şi inventarierii fenomenului.

Ideea de stil are sfere de diversă amploare. Ne mişcăm într‑o sferă mai strâmtă când vorbim despre stilul unui tablou, dar într-o sferă mai largă când vorbim despre stilul unei epoci sau al unei culturi întregi. În oricare din aceste accepţii, conceptul de stil rămâne de fapt şi aproximativ acelaşi, el devine doar mai abstract sau mai concret, şi-şi sporeşte sau îşi reduce nu­mărul concretelor ce i se subsumează. Prezenţa hegemonică a unui stil e cu atât mai greu de stabilit, cu cât sfera e mai largă. Scoaterea în relief a unei unităţi stilistice presupune, în afară de distanţare, şi un efort, un efort de raportare a detaliului la întreg, a detaliilor întrolaltă şi nu mai puţin înălţarea până la o viziune sintetică. Fără de contactul susţinut cu amănuntele şi fără de suişul dârz spre unitatea stăpânitoare, conceptul de stil rămâne inabordabil. Ciuntirea unilaterală a facultăţilor noastre de transpunere în concret, sau ale acelora de transportare în abstract, ne taie deopotrivă orice posibilitate de acces spre fenomenul „stil“. Rămâne o ipoteză plauzibilă că sensibilitatea stilistică, darul special care ne prilejuieşte comprehensiunea stilului, nu se constituie numai graţie simţurilor, ci şi graţie virtuţilor analitice şi sintetice ale spiritului. E vorba aici despre sensibilitatea stilistică necesară constatării unui stil, iar nu despre sensibilitatea stilistică ce ar putea să stea eventual la baza plămădirii unui stil. Constituirea unui stil, fenomen înscris pe portative adânci, se datorează unor factori în cea mai mare parte inconştienţi, câtă vreme constatarea ca atare a unui stil e o afacere a conştiinţei. Producerea unui stil e un fapt primar, asemănător faptelor din cele şase zile ale Genezei; constatarea ca atare a unui stil e un fapt epigonic, de reprivire duminecală. Producerea unui stil e un fapt abisal, de proporţii crepusculare; constatarea unui stil e un fapt secund, încadrat de interesele unui subiect treaz, care vrea simplu să cunoască. Dar printre problemele ce se pun cunoaşterii, problema aceasta a „stilului“ e una din cele mai complexe şi mai dificile.