Tzvi și Luna

Fragment din cartea „Între prieteni” de Amos Oz, traducerea Marlena Braeşter, apărut la editura Humanitas Fiction

Tzvi Provizor şi Luna Blank aveau obiceiul de a sta de vorbă pe înserate. El stătea pe marginea din dreapta a băncii din stânga pe panta acoperită cu iarbă, iar ea stătea în apropiere, pe marginea stângă a băncii din dreapta. El îi vorbea clipind des, în timp ce ea îşi mototolea batista în mână. Purta o rochie de vară, uşoară, drăguţă, cu bretele. Avea cuvinte de laudă în ce priveşte spaţiile verzi şi cele cu flori din kibuţ, rodul muncii lui, adăugând că datorită lui noi trăim aici într-o oază de verdeaţă la umbra unei livezi înflorite şi printre straturi înflorite. Avea mereu tendinţa de a folosi cuvinte solemne. Era diriginta clasei a treia şi se evidenţiase prin desenele fine în creion care atârnau pe pereţii unora din micile noastre apartamente. Avea o faţă rotundă şi zâmbitoare, gene lungi, dar gâtul îi era puţin ridat, picioarele foarte subţiri şi sâni aproapre că nu avea. Soţul îi murise cu ani în urmă în timp ce fusese concentrat la graniţa cu Gaza, iar copii nu avuseseră. La noi era văzută ca un personaj pozitiv, foarte discretă în ce priveşte nenorocirea ei, consacrându-se trup şi suflet învăţământului. Tzvi îi vorbea despre diverse soiuri de tandafiri pe când ea dădea din cap aprobând fiecare cuvânt cu entuziasm. După aceea îi povestea amănunţit despre nenorocirea stolurilor de lăcuste care a lovit Sudanul. Luna spunea:

— Eşti un om extrem de sensibil.

La care Tzvi spuse clipind:

— Şi aşa nu prea au vegetaţie acolo, în Sudan.

Luna spuse:

— De ce porţi pe umerii tăi toată nenorocirea din lume?

Tzvi răspunse:

— Să închizi ochii în faţa cruzimii vieţii, după părerea mea e şi prostie şi un păcat. De făcut, nu putem face decît foarte puţin. Dar putem măcar să spunem.

Într-o seară de vară l-a invitat la o café glacé în camera ei. A venit îmbrăcat de seară, cu pantaloni lungi kaki şi cămaşă bleu cu mâneci scurte. Tranzistorul îi atârna de cureaua pantalonilor, iar la opt s-a scuzat şi a ascultat ştirile. Pe pereţii camerii în care locuia Luna Blank erau atârnate câteva desene în creion făcute de ea, cu rame simple. Desenele reprezentau fete visătoare, peisaje cu dealuri pietroase şi măslini. Sub fereastră era un pat dublu acoperit cu o pătură şi perne orientale croşetate. Pe noptiera albă erau cărţi aranjate după înălţime, începând cu albume de artă despre Van Gogh, Cézanne şi Gauguin, apoi volume din biblie în ediţia Cassuto, urmate de seria de romane din Biblioteca pentru toţi. În mijlocul camerii era o măsuţă rotundă pentru cafea cu două fotolii modeste. Pe faţa de masă croşetată erau aranjate tacâmuri pentru cafea si fursecuri pentru două persoane. Tzvi Provizor spuse:

— E plăcut aici la tine.

Şi adăugă:

— Curat. Ordonat.

Luna Blank spuse jenată:

— Mulţumesc. Mă bucur.

Dar nu era nici o bucurie în vocea ei, doar o încordare ruşinată.

Apoi băură cafea, mâncară fursecuri, vorbind despre copaci ornamentali şi despre pomi fructiferi şi despre greutatea de a menţine disciplina în clasă în ziua de azi, când totul e permis, şi despre păsări migratoare. Tzvi clipi şi spuse:

— Am citit în ziar că la Hiroshima, după zece ani de la bomba atomică încă nu există păsărele.

Luna spuse:

— Porţi pe umerii tăi toată suferinţa din lume.

Şi adăugă:

— Pe o ramură joasă din faţa ferestrei mele am văzut alaltăieri o pupăză.

Aşa au început cei doi să se întâlnească seara devreme. Stăteau de vorbă pe o bancă în grădina plină de flori, la umbra unei bughenvilia bătrâne, sau îşi beau cafeaua în camera Lunei. El se întorcea de la lucru la patru, făcea un duş, se pieptăna în faţa oglinzii, îşi punea pantalonii kaki proaspăt călcaţi cu o cămaşă bleu şi se ducea la ea. Uneori îi aducea răsaduri ale florilor de sezon ca să le sădească în grădiniţa ei. O dată îi aduse un volum cu poeziile lui Iakov Fichman. Ea îi oferi fursecuri cu mac într-o punguţă şi un desen reprezentând doi chiparoşi şi o bancă. Dar la opt sau opt şi jumătate se despărţeau, iar Tzvi se întorcea în camera lui sihăstrească care păstra întotdeauna mirosul greu de celibatar. [...]

De la o zi la alta aproape legătura lor devenea mai puternică. El îi mărturisi că în orele lui libere, în singurătatea camerei, traducea din poloneză în ebraică un roman al scriitorului Ivashkevich. Un roman plin de sensibilitate şi durere. Situaţia noastră aici în lumea asta îi pare acestui scriitor ridicolă, dar înduioşătoare. Luna îl ascultă cu capul puţin aplecat, cu buzele întredeschise, apoi îi mai turnă în ceaşcă cafea fierbinte, ca şi cum lucrurile povestite ar fi dovada că are nevoie şi merită consolare, sau ca şi cum cafeaua ar fi răsplătit puţin suferinţa scriitorului Ivashkevich şi pe cea a lui proprie. [...]

Într-o seară, pe când îi povestea înfocat despre foametea din Somalia, Luna se înduioşă, îi luă mâna dintr-o dată şi îl trase spre ea. Tremurând, Tzvi îşi trase brusc mâna cu o mişcare aproape violentă. Şi începu să clipească des. Nu atinsese în toată viaţa lui pe nimeni şi dacă îl atingea cineva sărea ca ars. Îi plăcea atingerea straturilor afânate de pământ şi delicateţea tulpinilor răsadurilor, însă atingerea oamenilor străini, fie bărbaţi fie femei, îl făcea să-şi crispeze tot corpul ca şi cum era fript de ceva. Evita întotdeauna strângerile de mână, palmele pe spate sau atingerile unui braţ când stătea la masă cu cineva. După puţin timp se ridică şi plecă. Nu veni la ea nici a doua zi, de teamă că legătura dintre ei va duce, inevitabil, la lucruri catastrofale pe care nu le dorea, ba chiar îl dezgustau. Luna nu înţelese nimic dar cu fineţea ei ghici că îl rănise probabil. Luă hotărârea să-şi ceară scuze, deşi nu ştia pentru ce. Poate a întrebat ceva ce nu trebuia? Sau poate nu fusese capabilă să seziseze vreo aluzie importantă ascunsă printre cuvintele lui?

După două zile, îi strecură sub uşa camerii, în lipsa lui, un bileţel cu scrisul ei rotund şi nevinovat: „Iartă-mă dacă te-am jignit. Putem sta de vorbă?“

Tzvi i-a răspuns tot cu un bileţel:

„Mai bine nu. O să se termine rău.“

Cu toate astea l-a aşteptat sub copacul de melia la ieşirea din sala de mese după cină şi îi spuse timid:

— Explică-mi ce-am făcut.

— Nimic rău.

— Atunci de ce mă ocoleşti?

— Înţelege, e… inutil.

De atunci nu s-au mai întâlnit, iar dacă treceau unul pe lângă celălalt pe alee sau se întâlneau la depozitul de mărfuri schimbau între ei un mic semn din cap, ezitând o clipă şi apoi fiecare îşi continua drumul.