Pe aceeași temă
Fragment din "Molecula morală. Sursa iubirii şi a prosperităţii" de Paul J. Zak, carte apăruta de curând la editura Humanitas.
Capitolul 6: La confluenţa dintre sex şi religie
Când te gândeşti la o manifestare bruscă a divinităţii, nu te aştepţi să se petreacă într-o Honda Civic din 1982. Atunci când a auzit glasul din rugul în flăcări, Moise se afla pe Muntele Sinai. Saul din Tars a văzut lumina sfântă pe drumul Damascului şi a devenit Apostolul Pavel. Misticii obişnuiesc să se retragă în peşteri sau schituri îmbrăcate în iederă pentru a se sfătui cu Dumnezeu. Experienţa mea religioasă copleşitoare – pe care mama mea, călugăriţa, ar numi-o epifanie – a avut loc într-o dimineaţă, în timp ce urcam în maşină ca să mă duc la biblioteca Universităţii San Diego.
Eram încă student şi trăiam într-un cartier cam ponosit, într-o clădire în stil spaniol unde fuseseră încartiruiţi ofiţeri în Al Doilea Război Mondial. Proprietarul, un tip care-şi spunea Dr. Dean, hipnotiza oamenii prin cluburile de noapte din oraş; majoritatea locatarilor, care trecuseră de mult de optzeci de ani, păreau să locuiască acolo dinainte de capitularea Japoniei. Când ajungeam acasă târziu, treceam pe lângă prostituatele de la colţ, la dinstanţă de doar câteva clădiri. Într-o seară îmi amintesc că am văzut o fată care trebuie să fi fost însărcinată în şase luni, cel puţin.
La drept vorbind, cred că mediul promiscuu a intensificat experienţa, aşa cum am aprecia mai mult un trandafir sălbatic dacă l-am vedea crescând dintr-o crăpătură în asfalt. În plus, cred că mă tot pregăteam pentru o schimbare majoră de ceva vreme.
Nu începusem facultatea imediat după terminarea liceului. Odată ajuns student, mă plictiseam teribil şi, deşi tata lucra la Universitatea Santa Barbara din California şi ar fi avut dreptul la o reducere dacă eu sau sora mea am fi studiat acolo, nu discutaseră niciodată serios despre studiile superioare. Cum spunea sora mea, părinţii noştri ne vedeau mai mult ca pe nişte suflete care trebuie mântuite decât ca pe nişte viitori adulţi care trebuie călăuziţi. Ceea ce, fără îndoială, m-a făcut şi mai dornic să mă distanţez de perspectiva lor asupra religiei.
M-am mutat de acasă imediat după absolvire şi m-am angajat ca vânzător de pantofi. Un an mai târziu, eram manager la două magazine de încălţăminte, ceea ce-mi asigura un venit de vreo 80.000$ pe an, la valoarea de azi. Dar printre bonusurile salariale nu se număra şi găsirea sensului şi scopului vieţii mele. În ciuda faptului că evitam religia în formă organizată, anii lungi petrecuţi în sunet de clopote şi fum de tămâie, ca băiat de altar, sădiseră în mine seminţele căutării spirituale. Doar că aveam nevoie să-mi găsesc singur răspunsurile, în felul meu.
Până la urmă, m-am înscris din nou la facultate şi, pe lângă o mulţime de cursuri de matematică şi biologie, m-am adâncit în filozofie şi istoria religiilor. În ultima vreme, studiasem gândirea confucianistă şi ideea de wu wei – conceptul daoist care spune că energia vieţii are un ritm natural, pe care nu trebuie să ne străduim să-l controlăm sau să-l schimbăm, ci doar să-l primim înăuntrul nostru. Odată ce te sincronizezi cu acest ritm, te poartă cu el, iar şansele de a avea o viaţă fericită şi armonioasă cresc exponenţial.
Toate astea erau încă simple noţiuni abstracte pentru mine în dimineaţa cu pricina, când am urcat în Honda mea. Era o toamnă târzie şi, pe străzi, ceaţa rece adusă de peste Pacific întârzia. În seara dinainte lăsasem radioul deschis – întâmplător, pe postul naţional –, dar când am pornit motorul n-am auzit ştirile de dimineaţă sau vreo emisiune cu invitaţi, ci explozia bruscă a unei melodii: Canonul în Re Major de Pachelbel. Cunoşteam bucata, dar versiunea pe care am ascultat-o în dimineaţa aceea parcă urma un tempo mai rapid. Mulţi ani mai târziu, am dat de înregistrarea de la radio şi am aflat că era interpretată de Sir Neville Marriner şi orchestra Academiei St. Martin in the Fields.
Au trecut treizeci de ani din dimineaţa aceea rece, iar piesa muzicală din anii de glorie ai muzicii baroce a devenit un clişeu la nunţi şi ceremonii de absolvire. Dar pe mine, atunci şi acolo, m-a transformat cu totul. Cele trei viori care-şi împleteau sunetele peste linia de bas repetată la nesfârşit. Variaţie după variaţie pe aceleaşi acorduri superbe, suprapuse, creşteau în intensitate, până când ritmurile şi temele întreţesute parcă m-au apucat şi m-au smuls din realitatea fizică a maşinii mele amărâte, parcată lângă trotuar în cartierul meu amărât. Ascultam muzica şi în întreg corpul îmi pulsa o senzaţie copleşitoare de iubire, apartenenţă la ceva şi împăcare. Îmi curgeau lacrimile pe obraji. Aveam o senzaţie revelatoare de legătură cu întregul univers. Fiecare fiinţă vie, fiecare moleculă fără viaţă care se rotea în orice galaxie, toate păreau îmbinate într-o singură îmbrăţişare caldă. Pluteam într-o mare nemărginită de iubire, legănat de valuri de bunătate şi comunicare.
Apoi, momentul a trecut.
S-o luăm pe rând – nu eram drogat. Atunci, ce se întâmplase? Un student ca oricare altul, stresat şi nedormit, în pragul unei căderi nervoase? Sau poate un fel de criză? Un mic accident vascular cerebral? Sau poate, cum spunea mama, Dumnezeu încerca să-mi vorbească?
Sunt om de ştiinţă; se presupune că oamenii ca mine sunt laici până la extrem. Doar în ultimii câţiva ani, mai mulţi „oameni ca mine“ – mă refer la neurologul Sam Harris, filozoful Daniel Dennett şi biologul evoluţionist Richard Dawkins – au scris cărţi de mare succes în care dădeau de pământ cu religia.
Fireşte, religia e o ţintă destul de uşoară dacă te concentrezi pe dâra de discordie şi sânge pe care a trasat-o de-a latul paginilor istoriei. Dar cred că ostilitatea care se reflectă în aceste cărţi, ca şi popularitatea care se desprinde din statutul lor de bestselleruri, e mai degrabă o reacţie la modul în care convingerile religioase s-au insinuat în viaţa publică. Seculariştii obiectează la cerinţa nescrisă ca liderii noştri politici să ţină discursuri pioase şi să facă gesturile cucernice cuvenite, de parcă ar fi la rugăciunea de dimineaţă. În plus, e de-a dreptul exasperant pentru necredincioşi când credincioşii se poartă de parcă oricine vrea să aibă o bază morală trebuie să se numere printre evlavioşi.
Dar, în timp ce oameni de ştiinţă ca Dawkins cultivă dispreţul, alţii adună date care arată că religia poate fi, în fond, foarte benefică. Studiile demonstrează că, în general, credincioşii sunt mai fericiţi decât ceilalţi şi că participarea săptămânală la un serviciu religios îi face pe oameni mai sănătoşi, chiar dacă nu e vorba decât de efectul social care îmbunătăţeşte reacţiile sistemului imunitar şi rezistenţa la stres. Pe lângă cele de mai sus, nu încape îndoială că religia a contribuit enorm la îmbunătăţirea vieţii comunităţilor, prin deschiderea de spitale, linii telefonice pentru cei care vor să se sinucidă, şcoli, prin distribuirea de alimente şi, în primul rând, prin îndrumarea morală.
Cât despre vreo ipotetică revoluţie laică în cultura noastră, dovezile sugerează ferm că impulsul religios există în noi de mult prea mult timp, fiind prea adânc înrădăcinat ca să putem crede că va dispărea curând. Antropologul Lionel Tiger estimează că 80 la sută din rasa umană este afiliată unei comunităţi bazate pe credinţă. Pe de altă parte însă, există peste patru mii de varietăţi de credinţă, fiecare cu propria-i cale de găsire a divinităţii, de adorare a acesteia sau de obţinere de avantaje din interacţiunea cu ea. Ceea ce ne aduce înapoi la lunga listă de cazuri în care religia a fost sursă de duşmănie şi violenţă. Adevărul e că religia poate scoate la iveală ce e mai bun în oameni, dar şi ce e mai rău. Unii spun că e esenţială pentru moralitate; alţii, că mai mult dezbină decât uneşte. Aşadar, pe ansamblu, contribuie religia la efectele pozitive ale moleculei morale sau nu? Eu explorez lumea cu ajutorul experimentelor, iar orice experiment porneşte de la o ipoteză. Tot ce ştiu despre biologie îmi spune că natura este conservatoare, că foloseşte aceleaşi sisteme pentru mai multe scopuri, prin urmare avem toate motivele să pornim de la presupunerea că aceeaşi moleculă morală care ne determină să stabilim legături cu cei din jur ne facilitează şi ceea ce percepem noi a fi o legătură cu Dumnezeu. Aşa cum am mai spus, suntem, în fond, o specie eminamente gregară.
O altă idee de la care putem porni este că orice religie încearcă, într-un fel sau altul, să atingă ceva asemănător cu ceea ce am simţit eu în Honda mea în drum spre bibliotecă, în dimineaţa aceea, la San Diego. Grecii numeau astfel de experienţe înălţătoare ekstasis, sau „a păşi în afară“, adică în afara sinelui. Tocmai în clipele când ieşim din graniţele sinelui reuşim să ajungem la comuniunea cu ceva mai înalt – iată esenţa căutării religioase.
Mă întrebam de ce întâlnim aproape pretutindeni dorinţa aceasta de a atinge stări transcendentale. Mă mai întrebam şi ce rol joacă aici oxitocina. Ca să aflu, trebuia să induc o stare asemănătoare cu experienţa religioasă la mine în laborator.
Prima mea idee a fost să folosesc o înregistrare cu James Earl Jones citind Biblia, dar n-a mers. Prea Darth Vader. Aşa că m-am gândit să caut clipuri în care persoane religioase vorbesc despre credinţa lor – printre ei, Dalai Lama şi părintele Thomas Keating, călugăr trapist şi mistic creştin în linia lui Thomas Merton. Dar problema generală era că majoritatea studenţilor, inclusiv cei crescuţi în spiritul credinţei, nu aveau mare legătură cu religia, aşa că încercarea mea de a apela la reprezentările convenţionale rămânea o luptă cu morile de vânt. Apoi am reflectat la a prezenta opere de artă înălţătoare, inclusiv cu temă religioasă, şi scene vaste din natură, cu sau fără muzică. La cealaltă extremă, mă gândeam să folosesc o cască pentru blocarea simţurilor, care ar fi putut induce halucinaţii.
Uneori, credincioşii fervenţi încearcă să iasă din propria persoană adâncindu-se foarte mult în sine prin meditaţie şi rugăciune. Când oamenii de ştiinţă scanează creierele celor aflaţi în meditaţie intensă, fie că e vorba de călugăriţe franciscane sau călugări budişti, observă că activitatea din lobul parietal – partea din creier care menţine simţul sinelui – scade considerabil. Pare o metodă destul de sigură de a atinge acel ekstasis care-i permite sinelui să simtă că devine una cu universul.
