Pe aceeași temă
E drept, e just, e fatal: pe termen lung, suntem cu toții morți. Da, dar nu și copii noștri. Nu și copiii copiilor noștri. E drept că: se poate trăi și pe credit. Dar, vorbă celebră a lui Margaret Thatcher, problema socialiștilor e că, pînă la urmă, se termină și banii altora. Ceea ce este rezumat mai sus conține un pachet relevant de elementar bun-simț; ceea ce nu înseamnă că această rezervă de bun-simț nu este adînc disprețuit, acum, în încă miezul crizei grecești.
Cu privire la aceasta, în spațiul public de la noi – nu în zonele sale de nișă, ci chiar pe centru – am înregistat un festival de aberații. Și continuăm să contorizăm în acest sens și în această direcție. Nu e o surpriză – pentru a avea un asemenea rezultat, România (mediatică, politică, economică, civică) s-a pregătit temeinic decenii de-a rîndul, investind în pachete de idei toxice, cu o insistență demnă de cauză mai bună. Iată cîteva, doar cîteva dintre aceste aberații cu o forță de contaminare impresionată și extrem de periculoasă.
1.Tsipras nu este un populist. Cu variantele complementare: e centrist, e mainstream, e decent, bla-bla-bla. Adevăr + fapte: e doar așa ceva, doar populist. Plus: e extremist. Un populist-extremist. Are, ca premier, furii, pandalii, zero politici viabile, zero fapte decente. Climaxul mandatului său: o Grecia, practic, în faliment. Tsipras et comp sînt cei sînt pe cale să dea afară Grecia din UE și să le închidă băncile cetățenilor pe care pretind că îi reprezintă decent. Tradus: să îi arunce pe cei pe care îi guvernează în haos. Un om decent?
2.De falimentul Greciei sînt de vină alții. Troica, mai ales. Adică: eu îți dau bani, în condiții foarte avantajoase. Tu, pe contract, te angajezi că îi returnezi – nu imediat, ci într-un orizont rezonabil de timp. Mai mult – căci aici e miza acestor ultime luni – te angajezi că faci reformele necesare încît statul tău să se poată finanța la zi. Eu îți dau bani; tu minți, falsifici statistici, nu îi dai înapoi, nu faci nimic din ceea ce ai promis că vei face. Mai vii apoi și ceri și un ”discurs al speranței”, desi tu nu faci nimic, nimic, nimic. Primești “pește” din belșug. Dar, la un moment dat, primești și o undița, nu numai pestele. Tu, lider politic al Greciei nu poți să decazi într-atît; prin urmare, refuzi undița. Mai mult: cu tupeu ceri și mai mult pește. Nu mai primești la un moment dat – deși, dacă te uiți peste cifre, nu ai cum să nu bagi de seamă că ai primit deja imens, cu mulți alții nu au primit. Vrei bani în continuare, vrei “pește” – fără număr, fără număr. Cei care te-au creditat spun că nu îți mai dau. Și atunci tu te superi, mergi la Putin să îi plîngi puțin pe umăr (poate, poate, iese ceva, ceva alternativ, așa, la șantaj) și, în cele din urmă, pui sentința: alții sînt de vină! Troica, bunăoară! Troica, un fel de instrument “nazist” de tortură (aleg termenul de “nazist” fiindcă nu e deloc cool să spui comunist-stalinist)– care, a propos, nu este deloc așa, dar prin repetiție și demonizare, tu așa ai vrea să fie. Tu, inocent în sinea ta! Alții – mereu de vină! Tu – paradisul (în versiune grecească). Alții – infernul!
3.Austeritatea e falimentară. Ca să susții așa ceva, trebuie să fii candid-habarnist, orb, prost sau chiar ticălos. Merg – e o lume liberă, nu? – și combinațiile de două, de trei. Fapte, fapte recent, nu lozinci despre austeritate: Irlanda, Slovacia, Țările Baltice. Criză adîncă în urmă cu câțiva ani, apoi măsuri ferme și, pentru un orizont limitat de timp, destul de dure, apoi revenire la creștere economică. În al doilea rînd, cînd se vorbește despre austeritate se intră, de regulă, într-o formă de discurs vag, eminamente emoțional, puternic și premeditat încărcat negativ. Nu se definesc termenii, nu se fac corelații elementare. Cel mai adesea, e doar un termen care e împins în față pentru potențialul său – imens – negativ și pentru a-i demoniza pe cei care (la fel ca atunci cînd se vorbește – vai, vai, ce blasfemie este să folosești un asemenea cuvînt! – despre “muncă”) îndrăznesc să îl enunțe. Încă ceva, economic elementar: a decide să faci o asemenea politică, zisă “de austeritate”, nu reprezintă o opțiune de principiu, din primul set de posibile, să le zicem așa. Ea este o consecință. Cînd ajungi să te gîndești serios să pui în practică asemenea politici, nu prea mai ai multe variante. De regulă, ai doar două: sau schimbi radical – adică asumi un alt desfășurător de guvernare (politică, fiscală), sau te arunci în prăpastie. Victoria de la referendum și ceea ce urmat în zilele de după referendumul grecesc cu întrebare incertă par să spun clar: echipa lui Tsipras indică, irespondabil, o singură cale - spre prăpastie. Tsipras care, a propos, a fost felicitat de Putin pentru ce face și de Fidel Castro – ori de clona acestuia, recent, pentru „victoria stralucitoare de la referendum”. Nici macar liderul nr 1 al Chinei nu l-a felicitat...
4.Vestul nu a dat suficienți bani Greciei pentru a se salva. De acord că nu i-a dat pe toți, dar revedeți punctul doi, căci logica lui e intim legat de această aberație. Dar, chiar dacă nu a dat toți banii, Vestul și creditorii Greciei au dat imens – adunate, sumele sînt amețitoare. Și dau de decenii bune. A dat și, mai ales în epoca Tsipras, a primit integral dispreț, tupeu de manelist cocoțat în fruntea Executivului grecesc, iresponsabilitate de cursă lungă.
5.Tsipas este demn, este un lider al dialogului, este un conducător vertical. Nevoia de a avea un erou nu poate scuza faptele. Tsipras, încă o dată, și-a pus țara pe care o conduce în genunchi, și-a așezat-o pe buza prăpastiei. Un erou pozitiv nu face așa. Altul sau altele sînt numele pentru cei care aleg – cu ură de sine? – să facă așa ceva.
6.Grecia e un model de urmat. Milogeala, mîrlănia, iresponsabilitatea publică, isteria, extremismul populist, șantajismul NU sînt modele de bună practică în materie de guvernare și de politici publice. În acest sens, contrariul acestei aberații este poziția maximal-decentă: Grecia de acum NU e, sub nici o formă, un model de urmat. Nu înseamnă însă că acest model nu ar putea fi urmat. În Spania urcă, amețitor, o forță politică nu foarte departe de profilul celor în fruntea cărora stă Tsipras în Grecia. Și nu doar acolo; Europa e bîntuită de o euforie iresponsabilă, trăiește periculos voluptatea indecenței politice. La acest tot mai semnificativ curent al timpului – nu e de negat, nu e de minimalizat - se raliază – deși, pentru cine i-a urmărit mai demult, aceasta nu este defel o surpriză – și cîștigători ai Premiului Nobel pentru economie (o institutie care, să nu uităm, dă uneori Nobelul pentru literatură unor scriitori în primul rînd pentru că sînt ecologiști ori Nobelul pentru Pace unora pentru ceea ce urmează să facă, nu pentru ceea ce au făcut – vezi aberantul argument principal de la decernarea Nobelului pentru Pace în cazul lui Barack Obama...).
7.Capitalismul e de vină pentru ce se întîmplă în Grecia. Nu! Politicienii - politicienii care au amanetat viitorul Greciei pentru mult timp de acum înainte pentru a cumpăra voturi mărind dimensiunile unui stat pînă dincolo de orice limită a bunului simț sînt de vină – sînt în primul rînd politicieni cinici, care au un cult pentru diversele forme de corupție, și în ultimul rînd capitaliști atentici.
8.Tsipras are soluții raționale. Fapt: nu are nici una. Cel mai puternic indiciu: Grecia se duce cu viteză amețitoare în zid! Să călărești și să creditezi o asemenea opțiune irațională, să nu îți pese că, practic, îți îngropi poporul în sărăcie și umilință pe ani buni de acum înainte, nu e o soluție. E o nebunie de-a dreptul.
9.Vafourakis e un geniu al economiei. Poate că e – dar nu a vrut și nu vrea deloc să ne arate asta. E un predicat aberant care are și o subspecie trendy: Vafourakis e un geniu al economiei, este expert în teoria jocurilor și știe ce face. Ar fi comic, dacă nu ar fi tragic: cînd te cheama Voufurakis, cînd trebuie să îți salvezi țara, cînt trebuie să faci ceva concret, conservent și rațional, un plan, ceva cu cap și coadă ca sa o salvezi, iar tu nu faci decît să renunți la cravată și să îi acuzi de terorism și șantajism pe cei care te roagă aproape în genunci să dai dovadă de iresponsabilitate, nu ești deloc un geniu. Dimpotrivă! Și, dacă ești cumva expert în teoria jocurilor, atunci, ca decident ft important în vremuri ft grele pentru țara ta nu ai făcut decît dovada faptului că ești specialist în jocuri imbecile și stupide. Ceea ce, pentru o viitoare cariera academică în Vest s-ar putea să fie cît se poate de profitabil. Dar pe persoană fizică.
10. Grecia trebuie să fie lăsată în pace fiindcă ea a inventat democrația. Fapte: nu Grecia de azi a făcut așa ceva, ci grecii vechi. Tot ei, grecii de acum două milenii și mai bine au inventat și alte cuvinte: demagogie & tiranie, spre exemplu.
Mai sînt și alte aberații care circulă, vesel, iresponsabil-vesel, în centrul spațiului public autohton de la noi cu privire la ce se întîmplă în Grecia. O țară adînc înșurubată în drama sa care poate fi, iată, tot mai ușor exportată. O țară care e ajutată să se afunde și mai mult în haos prin insistența cu care sînt rulate asemenea perspective iraționale, nihiliste, totalmente iresponsabile.
