Pe aceeași temă
Minsk 2.0 este rezultatul unei diplomaţii occidentale ezitante ce durează de şapte ani.
Angela Merkel şi François Hollande au negociat o pace fragilă pentru Ucraina. Concesiile făcute lui Vladimir Putin au fost enorme, în speranţa că ambele tabere vor reuşi primul pas către armistiţiu, respectiv să facă armele să tacă. Au reuşit, „în general“, după cum informează Kievul. Asta pentru că, deşi încetarea focului e respectată pe cea mai mare parte a liniei frontului, încă au loc ciocniri la Lugansk şi Debalţevo. Dincolo de acest prim pas - o încetare a focului imposibil de estimat cât va dura -, condiţiile de aplicare a armistiţiului după teoretica încetare a focului sunt încă şi mai fragile. Mobilizarea târzie a celor doi lideri europeni a fost de altfel forţată tot de Vladimir Putin şi de atacul de la Debalţevo, care este „inima“ operaţiunilor armatei ucrainene în est.
Occidentul a cedat pas cu pas în faţa acţiunilor şi a pretenţiilor Rusiei. De la cvasilipsa de reacţie în faţa anexării Crimeei şi primele acţiuni ale Rusiei în estul Ucrainei şi până la păstrarea luni în şir a contractelor de armament cu Moscova şi întârzierea aplicării unor sancţiuni şi aşa diluate. La ultima întâlnire (Minsk 2, iar numerotarea ne face să ne întrebăm dacă nu cumva vor urma şi altele), Merkel şi Hollande nici măcar nu au mai pomenit de recuperarea de către Ucraina a teritoriilor pierdute - în speţă Crimeea. Mediatorii occidentali au acceptat aşadar că aceste bucăţi din Ucraina sunt pierdute definitiv.
Poate tandemul franco-german a făcut tot ce se mai putea face diplomatic în acest moment în faţa unui Vladimir Putin aflat pe poziţia de forţă. Însă nu s-a ajuns aici într-o zi. Ceea ce s-a întâmplat este rezultatul unei diplomaţii ezitante ce durează de şapte ani. Franţa şi Germania au lăsat garda jos încă din 2008, de la summitul NATO de la Bucureşti. Cancelarul Merkel şi preşedintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, au cedat şantajului aceluiaşi Vladimir Putin şi, din dorinţa de „a nu antagoniza“ Federaţia Rusă, au refuzat să acorde Ucrainei şi Georgiei (care erau la acel moment ferm decise să se apropie de Occident) foaia de parcurs pentru aderarea la NATO. Practic, au refuzat să-şi asume consecinţele politice, economice şi diplomatice pentru intrarea acestor doi foşti sateliţi sovietici pe un parcurs euroatlantic.
Se întâmpla la începutul lui aprilie 2008. Doar câteva zile mai târziu, liderul de la Kremlin semna un decret prin care autoriza relaţii oficiale între guvernul de la Moscova şi republicile separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud. Iar câteva luni mai târziu, în august, când atenţia întregii lumi se îndrepta spre Olimpiada de la Beijing, Rusia declanşa conflictul în Abhazia şi Osetia de Sud. Şi atunci, exact ca în cazul Ucrainei, Occidentul nu a intervenit. Republicile au rămas până în prezent rupte de teritoriul Georgiei şi sunt acum fiefuri ruseşti, cu baze militare ale Rusiei şi recunoscute de Federaţie. Vestul a refuzat să le recunoască, la fel cum a refuzat în cazul Crimeei şi al „republicilor“ Doneţk şi Lugansk. Dar nici nu a făcut presiuni pentru ca Georgia să-şi recupereze teritoriile pierdute. Aceiaşi doi lideri au închis ochii şi au sperat că Vladimir Putin se va opri aici. Dar acest buffer-zone pe care şi l-a asigurat prin crearea a două entităţi care îi sunt fidele a fost suficient doar până la declanşarea protestelor „proeuropene“ de la Kiev.
După care, Rusia a repetat scenariul, având grijă de această dată să-şi camufleze armele şi trupele trimise pe teritoriul statului vecin. În anul de conflict ce s-a scurs, şi-a încălcat absolut toate promisiunile pe care le-a făcut Franţei, dar mai ales Germaniei. Iar reacţia, atât din partea tandemului franco-german, cât şi din partea NATO a fost una anemică.
Fără o reacţie adecvată (diplomatică, economică, poate chiar militară ori o combinaţie), Rusia va fi tentată să continue. După preluarea Abhaziei şi a Peninsulei Crimeea (unde se află portul strategic Sevastopol), Rusia controlează o „felie“ mult mai mare din Marea Neagră. Dar poate încerca şi mai mult. După Mariupol, poate încerca să ajungă chiar la Odessa şi să creeze astfel un coridor până la Transnistria. (Scenariul este luat în calcul în cancelariile Europei.)
Paradă militară la Moscova: în 2015, armata primeşte o treime din bugetul total al Rusiei.
În egală măsură, e adevărat că pentru cancelariile de la Berlin, Paris şi Londra, dar şi pentru societatea din aceste ţări, ameninţarea teroristă, respectiv cea reprezentată de jihadiştii din organizaţia Statul Islamic e una mult mai stringentă şi mai reală. E adevărat că, în contextul atentatelor teroriste pe teritoriul lor naţional, agresiunea rusească poate părea o problemă îndepărtată şi mai uşor de gestionat. Dacă luăm însă în calcul tiparul după care acţionează Rusia din 2008 încoace, în lipsa unei reacţii puternice, Vladimir Putin va continua să sfideze Vestul pentru a-şi atinge obiectivele.
E un război neconvenţional şi este poate timpul ca liderii occidentali să găsească o modalitate neconvenţională de a-l opri.
