Şapte ani de „diplomaţie a ultimei şanse“

Eliza Francu | 17.02.2015

Pe aceeași temă

Minsk 2.0 este rezultatul unei diplomaţii occidentale ezitante ce durează de şapte ani. 

 

Angela Merkel şi François Hollande au ne­gociat o pace fragilă pentru Ucraina. Con­cesiile făcute lui Vladimir Putin au fost enor­me, în speranţa că ambele tabere vor reuşi primul pas către armistiţiu, res­pectiv să facă armele să tacă. Au reuşit, „în general“, după cum informează Kie­vul. Asta pentru că, deşi încetarea fo­cu­lui e respectată pe cea mai mare parte a liniei frontului, încă au loc ciocniri la Lu­gansk şi Debalţevo. Dincolo de acest prim pas - o încetare a focului imposibil de estimat cât va dura -, condiţiile de apli­ca­re a armistiţiului după teoretica în­ce­ta­re a focului sunt încă şi mai fragile. Mo­bilizarea târzie a celor doi lideri europeni a fost de altfel forţată tot de Vladimir Putin şi de atacul de la Debalţevo, care este „inima“ operaţiunilor armatei ucrai­nene în est.

 

Occidentul a cedat pas cu pas în faţa ac­ţiunilor şi a pretenţiilor Rusiei. De la cvasi­lipsa de reacţie în faţa anexării Crimeei şi primele acţiuni ale Rusiei în estul Ucrai­nei şi până la păstrarea luni în şir a con­trac­telor de armament cu Moscova şi în­târzierea aplicării unor sancţiuni şi aşa di­luate. La ultima întâlnire (Minsk 2, iar nu­merotarea ne face să ne întrebăm dacă nu cumva vor urma şi altele), Mer­kel şi Hollande nici măcar nu au mai po­menit de recuperarea de către Ucraina a teritoriilor pierdute - în speţă Crimeea. Mediatorii occidentali au acceptat aşadar că aceste bucăţi din Ucraina sunt pier­dute definitiv.

 

Poate tandemul franco-german a făcut tot ce se mai putea face diplomatic în acest moment în faţa unui Vladimir Pu­tin aflat pe poziţia de forţă. Însă nu s-a ajuns aici într-o zi. Ceea ce s-a în­tâm­plat este rezultatul unei diplomaţii ezi­tan­te ce durează de şapte ani. Franţa şi Ger­mania au lăsat garda jos încă din 2008, de la summitul NATO de la Bucureşti. Can­celarul Merkel şi preşedintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, au cedat şan­ta­jului aceluiaşi Vladimir Putin şi, din do­rinţa de „a nu antagoniza“ Federaţia Ru­să, au refuzat să acorde Ucrainei şi Geor­giei (care erau la acel moment ferm de­ci­se să se apropie de Occident) foaia de par­curs pentru aderarea la NATO. Prac­tic, au refuzat să-şi asume consecinţele politice, economice şi diplomatice pentru intrarea acestor doi foşti sateliţi sovietici pe un parcurs euroatlantic.

 

Se întâmpla la începutul lui aprilie 2008. Doar câteva zile mai târziu, liderul de la Krem­lin semna un decret prin care au­to­riza relaţii oficiale între guvernul de la Mos­cova şi republicile separatiste geor­giene Abhazia şi Osetia de Sud. Iar câ­te­va luni mai târziu, în august, când aten­ţia întregii lumi se îndrepta spre Olim­piada de la Beijing, Rusia declanşa con­flic­tul în Abhazia şi Osetia de Sud. Şi atunci, exact ca în cazul Ucrainei, Occi­dentul nu a intervenit. Republicile au ră­mas până în prezent rupte de te­ri­toriul Geor­giei şi sunt acum fiefuri ru­seşti, cu baze mi­li­ta­re ale Rusiei şi re­cu­noscute de Federaţie. Ves­tul a refuzat să le re­cu­noască, la fel cum a refuzat în cazul Cri­meei şi al „re­pu­blicilor“ Doneţk şi Lu­gansk. Dar nici nu a făcut presiuni pen­tru ca Georgia să-şi recupereze te­ri­toriile pierdute. Aceiaşi doi lideri au în­chis ochii şi au sperat că Vladimir Putin se va opri aici. Dar acest buffer-zone pe care şi l-a asigurat prin crearea a două en­tităţi ca­re îi sunt fidele a fost suficient doar pâ­nă la declanşarea protestelor „pro­eu­ro­pe­ne“ de la Kiev.

 

După care, Rusia a repetat scenariul, având grijă de această dată să-şi ca­mu­fleze armele şi trupele trimise pe te­ri­to­riul statului vecin. În anul de conflict ce s-a scurs, şi-a încălcat absolut toate pro­misiunile pe care le-a făcut Franţei, dar mai ales Germaniei. Iar reacţia, atât din par­tea tandemului franco-german, cât şi din partea NATO a fost una anemică.

 

Fără o reacţie adecvată (diplomatică, eco­nomică, poate chiar militară ori o com­bi­naţie), Rusia va fi tentată să continue. După preluarea Abhaziei şi a Peninsulei Crimeea (unde se află portul strategic Sevastopol), Rusia controlează o „felie“ mult mai mare din Marea Neagră. Dar poa­te încerca şi mai mult. După Ma­riu­pol, poate încerca să ajungă chiar la Odes­sa şi să creeze astfel un coridor pâ­nă la Transnistria. (Scenariul este luat în calcul în cancelariile Europei.)

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1300/foto_dosar_2.jpg

Paradă militară la Moscova: în 2015, armata primeşte o treime din bugetul total al Rusiei.

 

În egală măsură, e adevărat că pentru can­celariile de la Berlin, Paris şi Londra, dar şi pentru societatea din aceste ţări, ameninţarea teroristă, respectiv cea re­pre­zentată de jihadiştii din organizaţia Sta­tul Islamic e una mult mai stringentă şi mai reală. E adevărat că, în contextul aten­tatelor teroriste pe teritoriul lor na­ţio­nal, agresiunea rusească poate părea o problemă îndepărtată şi mai uşor de ges­tionat. Dacă luăm însă în calcul ti­pa­rul după care acţionează Rusia din 2008 încoace, în lipsa unei reacţii puternice, Vladimir Putin va continua să sfideze Ves­tul pentru a-şi atinge obiectivele.

 

E un război neconvenţional şi este poate timpul ca liderii occidentali să găsească o modalitate neconvenţională de a-l opri.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22