Pe aceeași temă
De cum gestionează liderii europeni propria criză depinde al doilea mandat al lui Obama.
9 decembrie 2011, Washington D.C.: „Eurozona este expusă unui mare risc. Ştiu că cele 17 state membre au încercat să-şi alinieze politicile monetare şi fiscale, dar este incert, cel puţin pentru mine, dacă acesta este adezivul care va reuşi să menţină laolaltă întregul. Suntem extrem de preocupaţi faţă de sănătatea şi viabilitatea euro, pentru că, într-un fel, suntem literalmente expuşi potenţialului tulburărilor civile şi dezintegrării uniunii care a fost fabricată având euro drept unul dintre fundamentale sale“.
Mesajul a fost transmis de generalul Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din armata americană (Chairman of the Joint Chiefs of Staff) şi principalul consilier militar al preşedintelui SUA. Lansat chiar în ziua în care, la Bruxelles, Europa făcea paşi decisivi spre o uniune fiscală considerată de unii comentatori drept „Carta fondatoare a Statelor Unite ale Europei“, mesajul generalului Dempsey reflectă nervozitatea, seriozitatea şi, totodată, urgenţa cu care Administraţia Obama tratează tumultul financiar de pe bătrânul continent. Să fie exagerată această preocupare? Altminteri, o întreagă galerie de lideri europeni – Merkel, Sarkozy, Sikorski – au conturat, pe parcursul ultimelor luni, în imaginarul opiniei publice perspectiva unei ameninţări extreme: spargerea euro ar putea readuce continentul în plină atmosferă weimariană (şomaj în masă, colapsul sistemului bancar, ascensiunea extremismului naţionalist, reactivarea tradiţionalelor clivaje de securitate).
În cele din urmă, nu trebuie uitat că proiectul integrării europene rămâne în esenţa sa o chestiune de război şi pace. Deşi dominantă, dimensiunea economică a fost un mijloc în serviciul unui scop geopolitic bine definit. O Europă multipolară, în care fiecare ar fi mers pe drumul său, ar fi reprodus la nesfârşit secvenţa confirmată de atâtea ori în istorie, cea „a războiului tuturor împotriva tuturor“.
Generalul a recunoscut şi faptul că „guvernul nostru i-a trimis pe cei mai importanţi consilieri economici pentru a-i asista“ pe europeni în demersurile lor. O prezenţă difuză pe parcursul săptămânii trecute a fost şeful trezoreriei americane: Timothy Geithner a descins, strategic, într-un turneu european, totul culminând cu întâlnirile cu şeful Băncii Centrale Europene (BCE), Mario Draghi, şi Jens Weidmann, preşedintele băncii centrale germane, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Paris la o întâlnire cu însuşi preşedintele Franţei. Pe scurt, o prezenţă simbolică în locurile unde se decidea conturul viitoarei uniuni fiscale.
Şi totuşi, nervozitatea Administraţiei Obama se mai explică într-un fel. Anul 2012 este un an electoral. Şi cert este că tot ce se întâmplă în Europa nu poate rămâne îndiguit în curtea ei. Unda de şoc ar genera imediat efecte globale, cu impact direct asupra celuilalt mal al Atlanticului, ceea ce ar pune sub semnul întrebării şansele lui Obama de a câştiga un al doilea mandat. Aşadar, totul capătă o miză personală. De cum gestionează liderii europeni propria criză depinde supravieţuirea politică a lui Obama. „Îmi petrec o grămadă de timp în convorbiri transatlantice“ cu şefii eurozonei, ar fi recunoscut Obama la o strângere de fonduri din New York.
Dacă Europa intră în recesiune, pe fondul îngheţării creditării care pune în mişcare economia, efectul este o contracţie a consumului european, simultan cu o scurtcircuitare a exporturilor americane. Iar pentru a-şi consolida atât de firava creştere economică, America are o nevoie vitală de piaţa UE, o piaţă cu o cerere de trei ori mai mare decât cea chineză şi, deci, imposibil de înlocuit. Pe de altă parte, un eşec european ar genera ramificaţii masive pentru pieţele americane. Şi asta din cauza expunerilor masive pe care sistemul financiar american le are faţă de băncile europene şi, în consecinţă, faţă de criza datoriilor suverane de pe continent. Potrivit unor estimări (Bank of International Settlements), băncile americane au împrumuturi către băncile germane şi franceze de mai bine de 1,2 trilioane dolari (entităţi care la rândul lor au cumpărat masiv titluri de stat din Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania, devenite acum investiţii „toxice“). Un moment Lehman Brothers european generat în urma unor default-uri suverane dezordonate ar crea un efect de domino ce ar putea „trage în jos nu doar sistemul bancar european, ci întreg sistemul financiar nord-atlantic“, avertiza recent Willem Buiter, economistul şef de la Citi Group.
Şi totuşi, pârghiile americane de a influenţa criza datoriilor suverane sunt minime. Totul depinde de europeni. Oare va da Germania drumul tiparniţei de bani a BCE? //
