Pe aceeași temă
In rationalistul Vest al Europei predomina convingerea ca diplomatia reprezinta unica solutie a unor conflicte precum cel declansat de invazia rusa in Georgia ori de ambitiile nucleare ale Iranului. Aceasta opinie se intemeiaza pe prezumtia potrivit careia s-ar putea nu doar incheia acorduri cu tirani oricat de fanatici si de sangerosi ar fi, dar si a avea o oarecare incredere in respectarea lor. Conform corolarului acestei pareri, li se atribuie extremistilor calitatea de parteneri de negocieri rationali.
In practica politica, aceasta pozitie se traduce prin apeluri neincetate la excluderea optiunilor militare, bunaoara din tratativele duse cu regimul iranian spre a-l convinge sa renunte la productia de arme nucleare.
Or, dupa cel de-al doilea razboi mondial, impaciuitorismul paruse definitiv discreditat. Monumentala eroare comisa de britanici si francezi la München, in 1938, cand liderii celor doua tari ii cedasera la masa verde, lui Hitler, mica Cehoslovacie, pentru a anunta apoi ca au "salvat pacea in timpurile noastre", avea sa lichideze, timp de cateva decenii, ispita impaciuitorista. Dar in universitatile occidentale, premierul britanic antebelic, Neville Chamberlain, avea sa se vada justificat de unii istorici si politologi inca din anii ‘60 ai veacului trecut. Jalonand traditia reabilitarii impaciuitorismului intr-un articol aparut recent in cotidianul israelian Jerusalem Post, expertul american Daniel Pipes o regaseste in 1961 la A.J.P. Taylor, de la Universitatea Oxford, apoi la istoricul britanic Paul Kennedy. In prezent, o serie de profesori americani, precum Christopher Layne din Texas, Daniel Treisman de la UCLA, precum si Ralph Dimuccio de la Universitatea din Florida, isi asuma la randul lor teorii potrivit carora condamnarea impaciuitorismului ar fi "simplista" ori unilaterala. Definit de Kennedy, in 1976, drept acceptarea si satisfacerea unor doleante prin negocieri rationale si compromis, impaciuitorismul a jucat un rol important si in faimoasa Östpolitik initiata de cancelarul german Willy Brandt, in anii ‘70. Nu putini specialisti germani l-au felicitat in anii ‘90, considerand ca atitudinea sa binevoitoare fata de dictaturile comuniste se dovedise de succes, de vreme ce se incheiase cu demolarea Zidului Berlinului si reunificarea germana. In fapt, iluziile nu devin realitate doar pentru ca sunt longevive, nici irationalul nu se transforma peste noapte in rational in baza unei sperante pioase. Nu pragmatismul lui Brandt, care pare sa fi stabilizat in mare masura regimul est-german, ci reinarmarea hotarata de presedintele american Reagan avea sa duca la prabusirea comunismului. Mai mult decat atat. In confruntarea cu dusmani bigoti, motivati ideologic, care incearca sa puna stapanire pe intreaga lume, istoria demonstreaza ca impaciuitorismul echivaleaza cu hranirea la san a unui sarpe veninos. Incat lectia lui München ‘38 isi pastreaza intacta validitatea.
