Pe aceeași temă
"Mi se pare deosebit de important ca politicienii să aibă un elementar simţ dramatic, simţ în legătură cu modul în care diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“, obişnuia să spună Václav Havel. Sunt observaţii cheie care ne ajută să descifrăm inegalabila coregrafie diplomatică a preşedintelui Obama, din ultimele zile, pentru a opri la timp ciocnirea a două trenuri civilizaţionale.
Miroase a război... preventiv. Cronometrul ticăie. Atmosfera din jurul Iranului este tot mai tulbure şi mai zgomotoasă. Teheranul se apropie cu paşi repezi de un punct considerat de mulţi observatori ca fiind fără întoarcere: trecerea pragului înarmării nucleare. Aerul Orientului Mijlociu seamănă teribil de mult cu lunile de dinaintea Războiului de Şase Zile, din 1967, sugerează istoricul Niall Ferguson, proaspăt întors din regiune. „După ce am discutat cu mulţi dintre liderii israelieni, şefii serviciilor de informaţii şi cei ai armatei, am ajuns la concluzia că există o mare probabilitate ca Israelul să atace Iranul în 2012“, spunea, chiar la sfârşitul săptămânii trecute (în emisiunea lui Editorului Revistei Time, Fareed Zakaria de la CNN), şi Ronen Bergman, unul dintre cei mai bine conectaţi jurnalişti israelieni.
Lecţia Osirak
Astăzi, la Tel Aviv se vorbeşte pe faţă de perspectiva unui atac militar asupra programului nuclear iranian. Iar asta până când nu e prea târziu, ajungându-se în faza a ceea ce ministrul Apărării Ehud Barak a numit „zona de imunitate“, care ar neutraliza efectul oricărei lovituri. Însă poziţia lui Barak este departe de a reflecta un consens israelian. Dimpotrivă, establishmentul pare profund polarizat. În realitate, o dezbatere aprinsă s-a declanşat pe parcursul ultimelor luni între fostul şef al Mossadului până anul trecut, Meir Dagan, şi ministrul israelian al Apărării. Războiul trebuie să fie o opţiune de ultimă istanţă, păstrată pentru atunci când „există o ameninţare existenţială, iar sabia este la gâtul nostru“, crede Dagan. Or, nu ne aflăm în acest punct. „Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodată. Un atac militar ar oferi iranienilor scuza perfectă pentru a se angaja decisiv în cursa nucleară. Khamenei va spune atunci: am fost atacat de o ţară care dispune de capabilităţi nucleare; programul meu nuclear era paşnic, dar acum trebuie să îmi protejez ţara“, spune Dagan. Este, de-altfel, şi lecţia pe care o oferă distrugerea preventivă a reactorului Osirak, în 1981, elementul cheie al programului nuclear irakian. „Demonstrând vulnerabilitatea Irakului, atacul a crescut determinarea lui Saddam Hussein de a dezvolta o formulă de descurajare nucleară“, consideră Colin Kahl, profesor la Universitatea Georgetown. Consecinţa atacului? În loc să-l descurajeze, Saddam şi-a extins programul, de la 400 de oameni de ştiinţă şi un buget de 400 milioane de dolari la 7.000 de oameni de ştiinţă şi 10 miliarde de dolari. În plus, totul a fost trimis în underground, departe de controalele AIEA.
Limbajul simbolurilor
Washingtonul pare să înţeleagă perfect sentimentul de urgenţă şi teama existenţială care au pus stăpânire pe psihologia liderilor politici israelieni. Iar când în spaţiul public ajung declaraţii de gravitatea celei făcute de Ehud Barak („în cele din urmă, când un comandant militar priveşte în sus, ne vede pe noi - ministrul Apărării şi primul ministru. Iar când noi privim deasupra noastră, nu vedem altceva decât cerul“), este clar că atmosfera stă să dea în clocot. „Politica trebuie să lucreze cu semne, simboluri şi ritualuri; bineînţeles că întotdeauna implică şi puţin teatru“, obişnuia să spună Václav Havel. Uneori, „limbajul simbolurilor şi al semnelor“ sugerează sensul realităţii mai expresiv şi mai sugestiv decât orice altceva. Or, Obama este „actorul“ ideal pentru a transmite semnalele potrivite, în încercarea de a limita perspectiva unor reacţii israeliene impulsive. Şi este exact ceea ce şi-a propus, pe parcursul ultimelor zile, în avanpremiera vizitei premierului Netanyahu la Washington. Astfel, la 2 martie, Obama acorda revistei The Atlantic un interviu fluviu pe un singur subiect: Iranul. Un lucru destul de neobişnuit pentru Obama, un politician care evită impredictibilitatea interviurilor, preferând de fiecare dată siguranţa monologului. Desigur, a transmis toate „notele“ necesare spre o audienţă israeliană tot mai nesigură de garanţiile americane: „Ca preşedinte al SUA, eu nu merg la cacealma. Iar atunci când SUA spun că este inacceptabil ca Iranul să aibă o armă nucleară, credem în ceea ce spunem. În ceea ce priveşte Israelul, premisa cu care lucrăm este următoarea: vă păzim spatele. Iar asta este ceva ce am încercat să reafirm în mod constant“. Parcă într-un acces de frustrare, Obama izbucneşte: „Îmi place să le reamintesc că mi-am ţinut absolut fiecare angajament pe care l-am făcut statului Israel şi securităţii sale. Atunci de ce, în ciuda faptului că nu am ezitat niciodată să sprijin Israelul, există încă îndoieli legate de asta? Nu există niciun motiv ca să vă îndoiţi de mine“. Totul avea să culmineze la finalul weekendului cu „ritualul“ de pe scena AIPAC (American Israel Public Affairs Committee — faţa oficială a lobbyului israelian), un public şi o vitrină simbolice, mai ales într-un an electoral. În prezenţa preşedintelui Shimon Peres, căruia i s-a adresat de fiecare dată în timpul discursului pe numele cel mic, Obama a reafirmat hotărârea de a menţine toate opţiunile pe masă. „Şi cred în ceea ce spun.“ Apoi a continuat imediat cu o notă ultimativă adresată liderilor iranieni: „Nu am o politică de îndiguire. Am doar o politică de prevenire a înarmării nucleare a Iranului“. Pasajul este crucial. Un Iran înarmat nuclear nu poate fi o opţiune. Este exclusă. Obama afirmă, cu subiect şi predicat, că doctrina îndiguirii, cea care a asigurat stabilitatea relativă a Războiului Rece, nu se va aplica şi unui Iran nuclear. În acest caz, temperatura regională ar deveni insuportabilă chiar de a doua zi. “Nu am nicio îndoială că vor maximiza toate avantajele oferite de un astfel de levier letal. Am accepta formarea unui imperiu specializat în extorsiune, în şantaj”, spune istoricul Niall Ferguson. În plus există toate şansele să urmeze un domino nuclear sunit. “Nu cred că statele din regiune vor fi dispuse să se bazeze pe reasigurările extinse ale americanilor, în orice caz nu mai mult decât sunt dispuse să o facă Franţa şi Marea Britanie. Atunci când a fost întrebat de ce Franţa trebuia să aibă propria armă nucleară, De Gaulle a întrebat, la rândul său: Vor da americanii Washingtonul pe Paris? Şi Franţa şi-a dezvoltat propriul arsenal nuclear”, ne-a declarat Shmuel Bar, un influent expert israelian. Rezultatul? Proliferarea unei rivalităţi de genul celei indo-pakistaneze, dar amplificată de 10 ori. Departe de a fi situaţia ideală. Cea mai mică eroare de interpretare a intenţiilor părţii adverse ar putea deschide Cutia Pandorei nucleare sau a războiului regional.
Un discurs acrobatic gândit deopotrivă ca să câştige încrederea Israelului în al 12-lea ceas, determinându-l să nu facă vreo mişcare impulsivă, dar, în acelaşi timp, să convingă Iranul să nu treacă pragul înarmării nucleare. În caz contrar, Iranul ar avea de înfruntat nu Israelul, ci puterea militară a Statelor Unite. Şi este un mesaj care vine din partea unuia dintre cei mai prudenţi preşedinţi americani (deloc predispus exceselor neoconservatoare precum George W. Bush, orientat mai degrabă spre o politică externă kissingeriană, recalibrată, concentrată pe marile puteri şi pentru care epoca post 9/11 a operaţiunilor de nation-building a luat sfârşit). Dar oare câtă greutate mai au semnalele transmise de Obama?
Aşii preşedintelui
Probabil că cel mai important as din mâneca preşedintelui se numeşte Primăvara Arabă (considerată ca o înfrângere strategică a Iranului pe fondul valului de aşteptări declanşat în interiorul său). Aceasta a schimbat dramatic perspectiva SUA. Să nu uităm că Mişcarea Verde iraniană a anticipat cu 2 ani valul revoltelor din nordul Africii. Iar acum, Washingtonul încearcă să evite un nou război în Orientul Mijlociu, mizând pe impactul decisiv pe care cea mai recentă garnitură de sancţiuni internaţionale l-ar avea asupra calculelor cost-beneficiu ale liderilor iranieni. Calitativ, avem de a face cu un set de sancţiuni dintr-o ligă superioară. Ele ţintesc centrul vital al regimului şi sursele sale principale de venit, vizând suspendarea contractelor energetice esenţiale pentru existenţa regimului. Deja efectul lor este palpabil, iar impactul, mai profund ca niciodată. Sancţiunile au început să muşte: economia iraniană este în cădere liberă, inflaţia a ajuns la 30%, moneda iraniană s-a devalorizat cu 10%, presiunea societală internă a crescut. Or, o economie cu picioare de lut, care trosneşte din toate încheieturile, este ultimul lucru pe care un regim autoritar şi-l doreşte, într-un moment în care Primăvara Arabă pare să fi alterat decisiv textura Orientului Mijlociu, dar şi aşteptările cetăţenilor.
În ansamblul său, establishmentul american percepe elita iraniană de la vârf ca fiind ghidată în mod esenţial de raţiunea de stat, de o analiză cost-beneficiu (şi nu de o interpretare „mesianico-apocaliptică“), aspect care explică în mod special viziunea despre lume a Liderului Suprem iranian: acesta va lua decizia de a militariza programul nuclear doar „în măsura în care crede că pasul va fi în beneficiul statului iranian“ (James Clapper, directorul comunităţii serviciilor de informaţii). Este şi convingerea profundă a preşedintelui Obama (“Când ne uităm la cum funcţionează şi la deciziile luate în ultimele 3 decenii, vedem că le pasă de supravieţuirea regimului. Sunt sensibili la opiniile populaţiei şi sunt preocupaţi de izolarea cu care se confruntă. Ei sunt capabili să ia decizii bazate pe încercarea de a evita ceea ce din perspectiva lor înseamnă consecinţe negative.”) dar şi a generalului Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din ierarhia militară a Statelor Unite (“regimul iranian este un actor raţional”.) De remarcat, în acest sens, nuanţele folosite la începutul anului 2010 într-o scrisoare trimisă Casei Albe de către Khamenei: ”Nu ştiu cine ia deciziile în America, preşedintele, Congresul, forţe din culise, dar vreau să spun că noi avem logică. Încă de la început, naţiunea iraniană s-a mişcat cu logică. În ceea ce priveşte interesele noastre vitale, nu acţionăm sentimental. Nu luăm decizii fundamentate pe emoţii. Luăm decizii bazate pe calcule, pe evaluare”.
Raţionalitatea leadership-ului iranian este oportunitatea Vestului. Administraţia Obama mizează pe faptul că decizia militarizării programului nuclear iranian nu a fost luată (aspect clar semnalat de mai toate agenţiile de intelligence americane). Sigur, piesele puzzle-ului (capacitatea tehnologică, ştiinţifică şi industrială) tind să se alinieze secvenţial în acea direcţie. Dar nimic nu sugerează că şi există voinţă politică în acest sens. Pentru a-l descuraja pe Khamenei şi pe fondul aşteptărilor induse de Primăvara Arabă, Washingtonul vrea să aplice costuri economice maximale care să pună în pericol supravieţuirea politică a regimului, împingându-l până pe marginea prăpastiei. Cheia o reprezintă cetăţenii. Sancţiunile i-ar putea separa, îndepărta pe oameni de regim. O populaţie tot mai nemulţumită de marasmul economic generat de opţiunea nuclearizării s-ar putea revolta împotriva regimului, forţându-l pe Khamenei să dea înapoi, ceea ce ar relaxa automat climatul social intern. „Ceea ce trebuie să vedem este cum se termină această etapă, care este efectul sancţiunilor şi nivelul de nemulţumire populară din interiorul Iranului, în ce măsură influenţează calculul strategic al Liderului Suprem, ţinând cont că obiectivul său primordial este supravieţuirea regimului“, a declarat, în urmă cu câteva săptămâni în timpul unor audieri în Congres, David Petraeus, directorul CIA.
PS: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Robert McNamara vedea în blocada navală din jurul Cubei modalitatea de a transmite sovieticilor mesajul adecvat. Nu era o operaţiune militară convenţională, ci „un exerciţiu de comunicare, un mijloc de a dialoga între Kennedy şi Hruşciov“. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi între Obama şi Khamenei, între Obama şi Israel, dar cu alte mijloace.
