Pe aceeași temă
Progresul este „fragil şi reversibil“, dar ne aflăm pe drumul cel bun. Aşa se vede campania afgană în primele zile ale anului 2011.
E foarte simplu pentru critici să spună: Coaliţia se află de 9 ani în Afganistan, iar rezultatele sunt mai mult decât modeste. Dacă în tot acest timp lucrurile nu s-au îmbunătăţit, puţin probabil să se îndrepte acum, pe fondul unei infuzii suplimentare de 30.000 de militari. Ei nu sunt nişte magicieni. Şi să fim serioşi, nici nu sunt mulţi: cu puţin efort, intră toţi pe Ghencea.
Şi totuşi, este o mitologie profund eronată. Campania pe care o vedem derulându-se astăzi în Afganistan are o vârstă mult mai fragedă. Mai precis, un an şi patru luni. S-a născut tumultuos, în august 2009. Iar astăzi face primii săi paşi. E drept, cu o oarecare întârziere. La început nesiguri, dar uşor, uşor ei devin tot mai fermi. Totul a început cu radiografia făcută atunci de un general căzut, între timp, în dizgraţie - Stanley McChrystal. El a reuşit resuscitarea unui organism ale cărui instincte rămăseseră anchilozate de mulţi ani într-o cultură operaţională fără nicio şansă de reuşită. Nu a cerut doar mai multe resurse (altminteri eram după 7 ani de subfinanţare cruntă), ci în primul rând a înţeles că este nevoie de o schimbare de weltanschauung, de filosofie. Până atunci, Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) fusese doar proiecţia unui organism dezarticulat, o alăturare sub aceeaşi cupolă instituţională a unor componente care acţionau fiecare în logica sa. Lipsea un „esprit de corps“ care să dea coerenţă şi omogenitate acestei coaliţii expediţionare.
Nu exista un limbaj comun care să ofere înţelegerea fundamentelor contrainsurgenţei: „uneori părea că avem o campanie din ce în ce mai balcanizată, cu state care derulau operaţiuni independente şi izolate, urmărind agende şi obiective diferite. Nu aveam un plan de campanie pentru Afganistan (unul care să aducă împreună comunitatea internaţională, ONU, guvernul şi armata afgană) şi care să creeze o ramă omogenă pentru unificarea eforturilor la nivelul întregului teatru“. Între timp, avântul ofensiv al talibanilor părea de neoprit, cu precădere în provinciile situate în sudul şi estul Afganistanului. Pe acest fundal, McChrystal reorientează priorităţile NATO către extinderea controlului asupra celor mai dens populate aşezări din sud: valea din centrul Helmandului, oraşul Kandahar şi împrejurimile sale. Teritorii simbolice pentru imaginarul paştun şi fiefuri tradiţionale ale insurgenţei talibane. De altfel, cea mai mare parte a forţelor anunţate de Administraţia Obama (cei 30.000 de militari), în noiembrie 2009, s-au îndreptat spre aceste zone. Rezultatul? Talibanii controlează mult mai puţin teritoriu astăzi decât controlau în urmă cu un an. S-au realizat progrese semnificative în Valea Râului Helmand, în special în districtele Nawa, Marjah şi Nad-e-Ali. Evoluţii similare se pot vedea în Kandahar, Arghandab, Panjwai şi Zheray.
De departe cel mai interesant aspect al operaţiunilor din ultimele 16 luni constă în faptul că dimensiunea militară nu este şi cea mai importantă. De fapt, insurgenţa nu este în sine chiar o activitate militară. O campanie de contrainsurgenţă rămâne în proporţie de 80% un demers politic şi administrativ şi numai 20% o campanie pur militară. În cele din urmă, cei de care depinde succesul sau eşecul nici nu se află în sfera armatei, ci sunt politicienii, funcţionarii civili, oficialii guvernamentali locali sau poliţia. Pe scurt, reconectarea oamenilor, a populaţiei civile cu guvernul lor - iată reţeta succesului. „Campania afgană este în mod esenţial o problemă politică. Este o competiţie între guvern şi insurgenţă pentru minţile populaţiei. Aşadar, pentru a măsura succesul nostru trebuie să ne uităm la cât de eficienţi suntem în a construi o legătură între comunităţile locale şi guvernul afgan“, declara la finalul mandatului generalul Nick Carter, cel care a comandat, până în noiembrie 2010, frontul de sud.
De-altfel, spun experţii, în istorie există numeroase cazuri care par să valideze această reţetă: Malayesia, Filipine, Oman şi, foarte recent, Columbia sau Irak. „Când legătura dintre populaţie şi guvern este puternică şi restabilită, aceasta devine factorul determinant, pentru simplul motiv că, atunci când cele două componente lucrează împreună, insurgentul nu are nicio opţiune“, ne-a declarat colonelul Alexander Alderson, unul dintre cei mai respectaţi experţi în contrainsurgenţă din armata engleză.
Dintre toate, povestea cea mai de succes o vedem în Nawa (Helmand). În iunie 2009, districtul se afla sub spectrul terorii talibane. Doar câteva zeci de soldaţi britanici se aflau în interiorul unei mici baze militare izolate. Nopţile erau dominate de sunetul focurilor de armă şi al aruncătoarelor de grenade. Şcolile şi pieţele erau închise, iar locuitorii terorizaţi. Totul a început să se schimbe gradual cu venirea a 1.000 de puşcaşi marini. Din iulie 2009, misiunea lor se concentrează pe protejarea populaţiei, iar consilierii civili şi-au propus ca, în următoarele 17 luni, să creeze aici o infrastructură de guvernare locală funcţională. Zeci de milioane de dolari au fost pompate în finanţarea de proiecte de reconstrucţie. Astăzi, Nawa este unul dintre cele mai sigure districte din sudul Afganistanului: patrulele militarilor americani nu au tras nici măcar un singur foc de armă în ultimele 5 luni; şcoala este arhiplină, iar bazarul este înfloritor. În primăvara lui 2011, forţele afgane vor fi gata să-şi asume responsabilitatea securizării districtului Nawa. Acum, NATO încearcă să extindă modelul Nawa şi la celelalte zone din sud şi est: „am început să înregistrăm progrese la nivelul securităţii, apoi al guvernării, apoi la nivelul încrederii cetăţenilor“, a descris generalul Petraeus secvenţele operaţionale ale arhetipului Nawa. //
* * *
Misiune imposibilă
Dar ce spun scepticii? Cei care văd Afganistanul ca pe un cimitir al imperiilor şi campania Petraeus ca pe un demers sisific? „Trebuie să încetăm să ne mai irosim banii pe intervenţii militare eronate destinate să îi treacă pe afgani prin Renaştere, Reformă, Iluminism, Revoluţia Franceză şi Revoluţia industrială, toate în numai câţiva ani“, pleda deunăzi un editorial din Washington Times.
Totodată, unul dintre cei mai aprigi critici ai campaniei afgane, colonelul Gian Gentile a rezumat, pentru revista 22, rezervele sale faţă de reţeta Petraeus:
„În ultimii ani, armata americană a fost cuprinsă de o întreagă mitologie a contrainsurgenţei. Teza sa de bază este aceea că Vietnamul ar fi putut fi câştigat prin utilizarea unor tactici eficiente de contrainsurgenţă. Aceeaşi idee a devenit dominantă şi în timpul Irakului: totul se schimbă în momentul în care în scenă intră un general luminat, însoţit de un grup de ofiţeri inovatori, care reinventează o cultură militară convenţională, redescoperind secretele unei arte pierdute. Mai mult, datorită noii filosofii operaţionale, lucrurile încep să se schimbe dramatic în teren. Problema este că ajungem să credem că tactici mai bune pot salva o politică falimentară, un război din capul locului imposibil de câştigat. Ar trebui să ne reamintim avertismentul lui Sun Tzu: o strategie fără tactici înseamnă un drum anevoios şi foarte lung spre victorie, dat tacticile fără strategie sunt zgomotele de dinaintea înfrângerii. Armata germană din cel de-al doilea război mondial a fost una dintre cele mai redutabile organizaţii tactice din istorie. Dar a pierdut. Apoi uităm că toată filosofia de azi din Afganistan stă sub semnul unui tactician francez genial - David Galula - şi pe care el a aplicat-o, la rândul său, în timpul insurgenţei din Algeria. Dar ce s-a întâmplat cu Algeria? Faptul că francezii au pierdut războiul din Algeria ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Nişte tactici mai bune nu pot salva o strategie greşită, o politică eronată“. //
Taguri: Afganistan, contrainsurgenta, provincii afgane, comunitati locale, securizarea populatiei.
