Pe aceeași temă
„O strategie lipsită de tacticile potrivite este drumul lent spre victorie, dar tacticile fără strategia potrivită anunţă doar ecoul de dinaintea înfrângerii.“ (Sun Tzu)
Campania NATO din Libia pare să fi intrat într-o fază ce poate fi foarte simplu redată printr-un termen familiar şahiştilor, acela de „pat“. Cu alte cuvinte, o situaţie în care un jucător nu mai poate face nicio mişcare şi este obligat să înceteze jocul, partida declarându-se remiză. Un fel de impas sau de agonie strategică. Cel puţin acesta este diagnosticul intermediar, propus de către generalul Carter Ham (comandantul primelor operaţiuni ale coaliţiei înainte de transferul către NATO), pentru a descrie starea de fapt din teren. Iar declaraţiile recente ale ministrului de Externe al Franţei par să îl confirme: „Situaţia este confuză. Există riscul să ne împotmolim“. La această atmosferă se adaugă bâlbele şi erorile Alianţei care, nu de puţine ori, a confundat coloanele rebelilor cu loialiştii lui Gaddafi. Spre exemplu, înaintarea unei coloane de tancuri T55 şi T72, care făcea parte din unităţile care au dezertat şi s-au alăturat rebelilor, nu a fost oprită de către armata lui Gaddafi, ci de către rachetele avioanelor NATO.
Exasperarea, ba chiar frustrarea comandanţilor rebeli faţă de NATO atinsese, la sfârşitul săptămânii trecute, un nivel maxim. Aplauzele la scenă deschisă, fluturarea drapelelor Franţei, strigătele de „Trăiască David Cameron“ s-au transformat peste noapte în critici acide: „NATO se mişcă prea lent, permiţând forţelor lui Gaddafi să avanseze. Alianţa a devenit problema noastră“, spunea recent Abdul Fattah Younis, unul dintre liderii militari ai rebelilor.
Un rol aparte, deloc neglijabil în crearea acestui impas, îl ocupă fisurile, chiar breşele care par să fi apărut în interiorul NATO. Deja Alianţa suferă de o lipsă acută de capabilităţi. De remarcat că, înainte ca NATO să preia comanda operaţiunilor, Statele Unite deţineau partea leului – avioanele americane desfăşurau majoritatea misiunilor de lovire a ţintelor terestre. Acum, rolul lor este, în cel mai bun caz, terţiar. Cuvântul cheie, atunci când descriem astăzi participarea Statelor Unite, este cel de suport, de sprijin. Statele Unite continuă să ofere 60-70% dintre capacităţile fără de care implementarea zonei de excludere aeriană nu s-ar putea desfăşura: avioane de realimentare sau platforme de supraveghere şi recunoaştere aeriană. Însă procentul efectiv al participării americane în misiunile de atac asupra ţintelor terestre s-a redus dramatic - sub 15%. Practic, Washingtonul şi-a retras inclusiv portavionul alocat iniţial operaţiunilor. Pe neaşteptate, Franţa şi Marea Britanie au moştenit, de facto, responsabilitatea misiunilor de atac. Problema este că Franţa, într-un avânt militarist fără precedent, tocmai a deschis un nou front în Coasta de Fildeş, fiind forţată să-şi împartă resursele între cele două. Pe fond, apetitul Franţei pentru noul front african plasează Anglia într-o situaţie extrem de delicată. Anul trecut, Guvernul Cameron a decis tăieri masive ale cheltuielilor destinate apărării. Iar principalele ţinte vizate au fost flota navală şi aviaţia; tocmai acele componente cărora acum li se ordonă să performeze în Libia. Se uită, însă, că flota de Sea Harriers (avionul emblemă al marinei britanice) este de mult disponibilizată, iar singurul portavion britanic, în loc să fie operaţional în largul coastelor libiene, este de vânzare pe „eBay“. Lipsa de discernământ strategic a Whitehall-ului este de-a dreptul uluitoare. Pentru că o tăiere a mijloacelor ar fi trebuit să determine cu necesitate o diminuare a ambiţiilor internaţionale. Filosofia constitutivă din spatele reajustării bugetare era aceea că Anglia trebuie să stea departe de orice război opţional, în următorii 10 ani. Abstinenţa a durat numai câteva luni.
Cazul britanic este emblematic pentru că developează, în mic, deficitul strategic de care suferă întreaga intervenţie în Libia. Toată această frământare de a umple golurile lăsate de americani arată, de fapt, natura încropită, spasmodică a campaniei. Aceasta este mai puţin produsul reflecţiei strategice autentice, cât un răspuns convulsiv, sub auspiciile momentului. O demonstrează simpla nepotrivire a obiectivelor asumate în raport cu resursele şi mijloacele alocate. Lipseşte unitatea conceptuală a misiunii. De-altfel, să fim realişti: NATO nu este nici pe departe „spiriduşul magic“ sau „duhul lămpii“. „NATO este suma părţilor sale. Alianţa este atât de puternică sau atât de slabă pe cât doresc statele membre să fie. Când naţiunile îşi pun interesele naţionale şi rivalităţile primitive înaintea securităţii colective, NATO devine un tigru de hârtie într-o junglă internaţională din ce în ce mai periculoasă“, avertiza, recent, în Camera Comunelor, fostul secretar al NATO, lordul Robertson.
În acelaşi timp, tot mai mulţi critici reproşează lipsa de rigoare şi disciplină „clausewitziană“ a întregii campanii. Războiul este un instrument în slujba unui obiectiv politic, „o continuare a politicii prin alte mijloace“. Or, decidenţii occidentali nu ezită niciun moment să facă distincţia, să separe între obiectivul politic de cursă lungă („Gaddafi trebuie să plece“) şi efortul militar imediat („protejarea civililor“).
Modelul campaniei de astăzi este, fără îndoială, cel din Kosovo, din 1999. „Abordarea pe care o urmărim a mai reuşit înainte, în Balcani. Intervenţia militară din Kosovo a fost atent concentrată pe protejarea civililor, şi nu pe schimbarea regimului“, declara, în timpul unei audieri în Senat, James Steinberg, numărul doi din ierarhia Departamentului de Stat. Atunci, măsura succesului operaţiunilor militare a fost oprirea epurărilor etnice şi retragerea trupelor lui Miloşevici din Kosovo. Iar în 1999, intervenţia militară, per se, a amorsat o dinamică internă care, 16 luni mai târziu, culmina cu prăbuşirea lui Miloşevici. La fel se speră şi acum - crearea unei presiuni suficient de puternice care să determine implozia din interior a regimului, în cel mai scurt timp. Dar oare este Gaddafi suficient de motivat să accepte condiţiile NATO? Mai ales în contextul în care şi de la Tripoli se văd fisurile din consensul Alianţei? Trecerea timpului nu pare să avantajeze NATO. O campanie aeriană agonică, de uzură, fără rezultate decisive şi foarte costisitoare este ultimul lucru pe care şi-l doreşte opinia publică occidentală. „Durata este problema noastră.
Oare cât de mult putem susţine asta în NATO? Nu este o întrebare la care vor să răspundă prea mulţi“, declara, pentru Financial Times, un oficial european. În 1999 a fost nevoie de o campanie de 78 de zile pentru a-l forţa pe Miloşevici să se retragă din Kosovo. Şi nu a făcut-o decât în momentul în care devenise evident că motoarele erau turate la maximum pentru o eventuală invazie terestră. „A contat şi campania aeriană din ce în ce mai agresivă şi utilizarea sa împotriva unor ţinte sensibile apropiaţilor din jurul lui Miloşevici, situate în Belgrad. Dar Miloşevici ştia că are ţări importante, precum Rusia, care îi asigură spatele - şi că NATO îl va lăsa la putere. Gaddafi nu se bucură de asigurări similare“, ne-a declarat Michael O′Hanlon de la Brookings Institution.
Dar acel statement exemplar al unităţii şi angajamentului Alianţei de a câştiga cu orice preţ (din timpul summitului de la Washington, din aprilie 1999), rezumat de fostul consilier pe probleme de securitate naţională Sandy Berger prin „We will not lose. Whatever it takes, we will not lose“, lipseşte cu desăvârşire din discursul de astăzi. Ba chiar absenţa lui este reconfortantă pentru Gaddafi. Este un indicator al limitelor până unde Alianţa este dispusă să meargă: posibilitatea unei componente terestre în completarea celei aeriene este categoric exclusă. Între timp, liderul libian încearcă să-şi consolideze potenţialul de negociere. Metodele sale asimetrice - „cosmetizarea“ trupelor sale la adăpostul „scuturilor umane“ şi infiltrarea lor în zonele rebele - dau rezultate. Pentru a avansa, forţele sale nu folosesc mijloace tipice unei armate convenţionale, ci vehicule civile pentru a anula avantajele umbrelei aeriene care îi protejează pe rebeli. Este un fel de Kosovo déjà vu - un episod care aminteşte de limitele puterii aeriene în confruntarea cu un combatant asimetric: „Acum, cum naiba să oprim epurarea etnică din avion? Dacă sârbii îi aliniază pe albanezi şi încep să îi împuşte, ce putem face? Poate doar să zburăm pe deasupra, să dăm semnale luminoase şi să strigăm la ei să înceteze să mai tragă!“, au declarat post factum piloţii americani.
Aşa cum arată lucrurile în prezent, un armistiţiu între cele două tabere (negociat pe baza unei foi de parcurs prin intermediul Uniunii Africane) pare să convină tuturor, mai puţin rebelilor. Îi convine lui Gaddafi pentru că rămâne la putere în vest, îi convine Alianţei pentru că oricum voinţa politică de a merge dincolo de misiunea protejării civililor nu există. Rezultatul? O remiză.
PS: „Coreea a fost o remiză. Vietnamul a fost o remiză. Dar dacă în Libia terminăm tot cu o remiză, atunci mă întreb: OK, i-am protejat pe civilii din estul Libiei, dar este mai bine să avem două state acolo sau nu? Nu ştiu răspunsul la această întrebare.“ (James Baker)
Citeste si despre: Libia, Gaddafi, NATO, rebeli, campanie militara.
