Pe aceeași temă
Reasigurarea şi păstrarea aliaţilor din avanposturi geopolitice ar putea prelungi ordinea liberală internaţională, ridicând costurile oricărei tentaţii de revizionism, într-un moment în care China, Rusia şi Iranul testează rezistenţa alianţelor SUA.
În timp ce lumea era cu ochii pe summitul G-8 din Irlanda de Nord, forţele SUA derulau exerciţii militare pentru a se pregăti pentru cele mai rele scenarii în Marea Baltică şi Oceanul Pacific. În primul, nave americane împreună cu nave din Polonia, statele baltice şi vecinii lor simulau un răspuns comun la o criză generată de o mare putere din apropiere. În al doilea, trupe din Canada, Noua Zeelandă şi Japonia s-au alăturat celor americane la Camp Pendleton, în California, pentru a simula recucerirea unei insule capturate de o altă mare putere din regiune.
Simulările punctează contextele relativ similare cu care se confruntă aliaţii SUA. Într-un arc care se întinde din Estul Europei, Golful Persic până în Estul Asiei, statele vulnerabile aflate la periferia puterii americane îşi reexaminează meniul de opţiuni strategice. Este o încercare de contrabalansare a puterilor cu ambiţii revizioniste, precum China, Rusia şi Iran.
Multe dintre aceste state mici au lansat deja programe substanţiale de înarmare. Singapore cumpără rachete, Vietnamul submarine din clasa Killo, Arabia Saudită 84 de avioane F-15, iar statele din Golf îşi extind masiv bugetele destinate apărării. Până şi Polonia, în ciuda faptului că este membră NATO şi se află sub umbrela americană de securitate, a iniţiat un program de 40 de miliarde de dolari prin care îşi propune să achiziţioneze orice, de la rachete antinavă, drone, la un nou sistem de apărare antiaeriană. Mai mult, 5 aliaţi SUA din aceste regiuni cheie se află în top 10 importatori globali de armament.
Pe lângă armament, aliaţii SUA colecţionează şi noi prietenii. Japonia, Filipine şi Singapore dezvoltă noi parteneriate de securitate pentru a limita puterea militară chineză. În Orientul Mijlociu, statele Golfului îşi intensifică cooperarea împotriva Iranului. În Europa Centrală şi de Est, reţele regionale precum Grupul de la Vişegrad oferă o formulă de back-up a NATO, dar şi avanposturi care contrabalansează influenţa rusă.
Iar acest comportament nu este surprinzător. Istoric, statele mici tind să se opună puterilor care ameninţă să tulbure statu-quo-ul regional sau pun în pericol independenţa politică şi bunăstarea lor economică. Dar intensitatea activităţilor arată că ceva nu funcţionează cum trebuie în aceste ecosisteme regionale.
Aliaţii din aceste periferii geopolitice par să aibă tot mai puţină încredere în puterea şi garanţiile americane. În parte, această percepţie este rezultatul politicii recente a SUA, care a părut să favorizeze deal-urile tactice cu puterile autoritare, marginalizând rolul alianţelor tradiţionale. În acelaşi timp, sechestrul bugetului apărării şi o flotă navală tot mai mică îi fac să se întrebe unde se va afla puterea americană în câţiva ani.
Şi tocmai în momentul în care SUA se contractă militar, puterile emergente devin tot mai agresive. China, Rusia şi Iranul testează reacţia aliaţilor SUA în locuri precum Marea Chinei de Sud, Georgia sau Strâmtoarea Hormuz, exercitând presiuni militare şi diplomatice, dar şi încălcări ale spaţiului aerian şi maritim. Unii dintre aliaţii vulnerabili ar putea să prefere opţiunea finlandizării şi a coabitării. Ceea ce nu ar fi în beneficiul strategic al Statelor Unite. Economic, prezenţa unor state pro-SUA în puncte cheie precum Strâmtoarea Malacca, Hormuz sau Marea Baltică ajută la conservarea arterelor energetice şi comerciale de care depinde economia globală. Strategic, aceste alianţe au un efect stabilizator care descurajează conflictul în competiţiile geopolitice.
Este, cu siguranţă, în interesul SUA să vadă aceste alianţe reenergizate. Iată cum.
În primul rând, Washingtonul ar trebui să dezvolte o strategie globală care utilizează mai bine aliaţii de pe flancurile geopolitice, încurajând conectarea lor. Pentru o putere maritimă precum SUA, aceştia oferă o opţiune naturală pentru îndiguirea şi limitarea ambiţiilor rivalilor continentali. În loc de marginalizarea acestor alianţe în schimbul deal-urilor de realpolitik cu marile puteri, America ar trebui să le vadă ca instrumente eficiente economic în gestionarea competiţiilor de putere regionale.
În al doilea rând, Departamentul Apărării ar trebui să găsească modalităţi de a sincroniza structurile militare şi de planificare americane cu cele ale aliaţilor. Aliaţii îşi pot creiona propriile strategii antiacces: utilizarea de capabilităţi defensive high-tech pentru a împiedica un adversar să domine spaţiul terestru, aerian sau maritim. Combinarea acestor eforturi naţionale cu utilizarea judicioasă a unor pachete mixte de forţe navale, baze terestre şi descurajare nucleară ar putea să ofere un fundament sustenabil garanţiilor de securitate americane, în ciuda presiunilor austerităţii interne.
În al treilea rând, SUA ar trebui să consolideze legăturile cu industriile de apărare ale aliaţilor (şi între acestea). Deja putem observa grupări de state care utilizează aceleaşi sisteme militare produse în SUA pentru a se apăra împotriva ameninţărilor exercitate de giganţi geopolitici. Vedem acest lucru în legăturile incipiente care par a se dezvolta între sistemele de apărare aeriană din Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Emiratele Arabe Unite, Israel şi Polonia. Washingtonul ar trebui să promoveze în mod formal dezvoltarea acestor legături centrate pe tehnologie militară americană, încurajând aliaţii să înveţe unii de la ceilalţi şi să colaboreze în privinţa sistemelor dezvoltate intern. Nu ar fi doar în beneficiul SUA şi al industriilor de apărare aliate, dar iniţiativa are potenţialul de a reduce cursele de înarmare regionale într-un moment în care acestea se intensifică.
WESS MITCHELL (preşedintele Center for European Policy Analysis) şi JAKUB GRYGIEL (profesor la Universitatea Johns Hopkins)
(Adaptare de Octavian Manea după Wall Street Journal, 5 iulie 2013)
