Pe aceeași temă
Syriza, partidul de guvernămînt din Grecia a lansat un apel pentru o mare demonstrație, luni noaptea, în piața Syntagma din Atena, pentru a spune NU austerității și a "transmite un mesaj puternic de mîndrie, speranță și demnitate Greciei și Europei". "Poporul grec nu poate fi șantajat, nu poate fi terorizat. Apărați democrația". Pentru oricine cunoaște cît de cît situația reală de pe teren sunt vorbe pe care le-ar fi putut oricînd rosti personaje ca Farfuridi sau Cațavencu. Discuțiile despre politici pro-austeritate vs unele pro-creștere economică au poate sens în cazul unor țări care trec prin perioade dificile dar au economii și instituții funcționale. Ceea ce nu e deloc cazul Greciei. Un cititor de pe un forum din Wall Street Journal făcea o observație de bun simț în legătură cu această marotă anti-austeritate propagată aprins de politicieni și mass media de stînga. "Austeritatea nu este o politică. Este o condiționalitate. Atunci cînd nu ai bani trebuie să faci economii. Este o condiționalitate pentru indivizi, corporații sau țări. Nu e vorba aici de mîndrie ci de a lua act de realitate și de a trăi după posibilități".
Însă retorica lui Alexis Tsipras și a colegilor săi din Syriza nu mai are demult nici un fel de legătură cu lumea reală. Se bazează pe manipularea emoțiilor și are obiective pur politice, eventual ideologice. Iar argumentele cu care operează, cum ar fi de exemplu acela de a prezenta "lupta" sa drept o înfruntare între democrație și șantajul creditorilor nu au nici o bază logică. După cum observa Marc Champion, într-un comentariu făcut pentru Bloomberg, "în ce națiune care are debite de plătit votanții nu vor alege termene de creditare cît mai favorabile?". Și de cînd un creditor, mai ales atunci cînd banii provin de la contribuabilii din diferite țări europene, ca în cazul Greciei, este responsabil față de alegătorii din națiunea debitoare. În toată această discuție legată de Grecia se tot aduce în prim plan atitudinea Germaniei. Însă, deși este cel mai mare creditor (cu 56 miliarde euro), Germania este doar una dintre țările de pe o întreagă listă. De exemplu, Italia contribuie cu 37 miliarde, iar Spania cu 25 de miliarde. Și vorbim de două țări care nu stau deloc pe roze în plan economic și care, mai ales Spania, au traversat perioade extrem de dificile de austeritate.
Dar sunt multe alte detalii care, nefiind cunoscute crează, riscă să creeze o imagine falsă asupra situației Greciei dînd impresia că țara e supusă unei "opresiuni financiare" externe. De exemplu, se scoate permanent în evidență nivelul nesustenabil al datoriei totale a Greciei (circa 320 miliarde euro, adică 177 procente din PIB). Însă în realitate e greu de crezut că grecii vor plăti vreodată această sumă. Oricum scadența este în anul 2057! Deocamdată ei plătesc doar serviciul datoriei (așa cum fac mai toate țările din lume) în niște condiții extrem de favorabile, la o dobîndă de 1,8 procente pe an. Asta datorită faptului că creditorii "haini și șantajiști", în fapt cetățenii din celelalte 18 țări din zona Euro, acoperă cea mai mare parte a datoriei (circa 246 miliarde euro). Ei sunt diabolizați la Atena deși nu fac nimic altceva decît să ceară guvernului de acolo să facă reformele menite să echilibreze bugetul, să îmbunătățească colectarea fiscală și să elimine blocajele care grevează economia. Adică lucruri pe care grecii ar trebui singuri să și le propună.
Ultimele informații vorbesc despre o implicare directă și a Statelor Unite care, în principal din rațiuni geopolitice, se tem de o decuplare a Greciei de partenerii din UE și NATO cu atît mai mult cu cît prin vizitele sale în Rusia și întîlnirile foarte prietenoase cu Putin, Tsipras a făcut tot posibilul să insinueze o astfel de posibilitate. Barack Obama a discutat cu Angela Merkel, iar Secretarul Trezoreriei, Jack Lew, a discutat cu Christine Lagarde, directorul FMI, și cu miniștrii de finanțe din Germania și Franța îndemnîndu-i să găsească "o soluție sustenabilă care să pună Grecia pe o cale a reformei și refacerii economice în interiorul zonei Euro".
Problema e că în acest moment nu e deloc clar ce își dorește de fapt cabinetul Tsipras. Dacă chiar vrea cu adevărat rezolvarea situației sau, din contra, urmărește adîncirea crizei și ieșirea din zona euro. Discursurile demogogic populiste pe care le livrează constant liderii Syriza, organizarea unui referendum care va cere oamenilor să decidă asupra ceva care nici măcar nu va mai fi de actualitate în ziua votului, iată tot atîtea motive care fac ca ultima ipoteză avansată să nu fie chiar fantezistă. Adăugați la asta și unele declarații absolut incoerente ale lui Yannis Varoufakis, ministrul grec de finanțe, care, de pildă, susținea că dacă membrii Eurogroupului ar fi prelungit termenul la care expira acordul de asistență financiară era foarte probabil ca alegătorii să accepte condițiile creditorilor deși guvernul din care face și el parte le cerea contrariul.
Un referendum care pare mai degrabă o înșelăciune decît un exercițiu democratic
De partea cealaltă, Angela Merkel, deși este conștientă de miza geopolitică și de efectul simbolic negativ nu doar asupra monedei Euro ci chiar asupra proiectului european în ansamblu, nu are o mare marjă de manevră. Agresivitatea și maniera iresponsabilă în care guvernul Tsipras s-a comportat pînă acum face extrem de dificilă o cedare de ultim moment. Mai ales că, din aceleași motive, nu doar politicienii germani ci și presa, opinia publică s-au săturat de farsa jucată la Atena. Vicecancelarul Sigmar Gabriel, liderul social democraților, a declarat cotidianului Sueddeutsche Zeitung că "este consternat de faptul că grecii au refuzat o ofertă extrem de generoasă a Uniunii Europene". "S-a mers mult mai departe decît oricînd în trecut. Tsipras vrea o ofertă fără nici un fel de condiții. Însă Europa nu poate accepta așa ceva".
Într-un editorial apărut în numărul curent din Financial Times se spune că Tsipras a adus Grecia pe marginea prăpastiei. Nu e clar dacă a făcut-o din amatorism, dintr-un calcul complet greșit (ministrul de finanțe al Austriei, Hans Joerg Schelling, a acuzat guvernul de la Atena că a privit negocierile ca pe un joc de poker) sau a făcut-o intenționat. Fie din rațiuni ideologice, fie din calcul politic. Un comentator BBC asemana tactica adoptată de Tsipras cu aceea în care un individ intră într-o sală și amenință ca își trage un glonte în cap dacă nu i se îndeplinesc cerințele. Dar dincolo de asta amatorismul, neseriozitatea generalizată, în ultimă instanță iresponsabilitatea cabinetului Tsipras au deconcertat și au enervat pe toată lumea în Europa. Duminică, de exemplu, la patru ore după ce Varoufakis declara că nu se va introduce controlul asupra capitalurilor ("pentru că nu există conceptul în zona euro"!?) primul ministru anunța că exact acest lucru se va întîmpla începînd de luni.
În articolul intitulat sugestiv "Oferta referendumului grec este mai degrabă o înșelăciune decît o probă de democrație" Marc Champion susține că "Tsipras și partidul său vor să legitimeze decizia de denunțare a acordului de asistență financiară și de părăsire a zonei euro, cel mai probabil după ce această decizie va fi deja luată, fără a le spune grecilor că asta este exact decizia pe care o vor lua". Ceea ce înseamnă că e destul de probabil ca în ultimele cinci luni guvernul de la Atena să nu a făcut decît să mimeze negocierile pentru a ajunge exact în acest punct. Se știa deja că partea cea mai radicală din Syriza, compusă din comuniști, maoiști, troțkiști, și-a dorit de la început întreruperea discuțiilor cu creditorii externi și ieșirea din zona Euro. Însă nu a putut să o facă pentru că în proporție covîrșitoare grecii doreau să rămînă în zona Euro. Or, anunțul referendumului (cu recomandarea negativă a guvernului) într-un moment în care la Bruxelles negocierile erau avansate (membrii echipei de negociere de la Atena au aflat prin Twitter de anunțul lui Tsipras!) este tocmai o formulă ascunsă prin care să se ajungă la ieșirea țării din spațiul euro folosind ca subterfugiu votul popular. E vorba, în fapt, de o fraudă politică pusă la cale de Tsipras si colegii săi. Acesta ar putea fi motivul pentru care, o măsură fără precedent, UE a dat publicității ieri lista cu ultimele propuneri avansate de creditori Greciei. O expresie a frustrării majore a Bruxelles-ului și o încercare de a contracara cît de cît șirul de minciuni spuse pe bandă rulantă de membrii guvernului în frunte cu premierul.
Alexis Tsipras se prezintă adesea drept un "salvator" al Europei prinsă în ghearele a ceea ce stînga numește emfatic "politica de austeritate" promovată în special de la Berlin. Un fel de erou aflat în avangarda luptei partidelor populiste extreme de pe continent împotriva actualului establishment politic. Ceea ce face cu atît mai probabilă varianta conform căreia nu și-a dorit de la început un acord ci a vrut doar să utilizeze negocierile cu creditorii pentru a promova o platfoma politică populistă. Documentul politic programatic al Syriza este, de altfel, neîndoielnic de inspirație Hugo Chavez. O platformă construită pe tema promovării "demnității naționale", "respingerii șantajului", "respingerii austerității". Cum marota luptei împotriva austerității este împărtășită și de alții (mai ales politicieni și media de stînga) Alexis Tsipras spera că va reuși să mobilizeze un sprijin larg în jurul său. Ceea ce în fapt nu s-a întîmplat în ciuda puzderiei de declarații belicoase, adesea jignitoare, făcute atît de el cît și de colegii săi.
Flirtul aprins cu Vladimir Putin intră probabil în același gen de calcul. Or, tocmai asta îl face periculos. Cu oameni ca Tsipras sau cei din jurul său de poți aștepta la surprize din cele mai neplăcute. În plan geopolitic, de exemplu. Pînă la urmă, săptămîna aceasta va fi hotărîtoare. Dacă o parte importantă dintre greci va realiza frauda politică de tip Syriza si o va respinge la urne atunci și Grecia și Europa vor putea depăși pînă la urmă o criză dramatică, cu implicații potențiale din cele mai grave.
