Arcul de instabilitate din Orientul Mijlociu, într-o nouă fază supraacută

Adâncirea continuă a conflictului din Siria, creşterea explozivă a tensiunilor dintre Iran şi Israel, evoluţiile din Egipt şi episoadele violente care slăbesc şi mai mult Yemenul sunt evenimentele care fac din Orientul Mijlociu un motiv de îngrijorare pe scena internaţională.

Dintre evenimentele care au toate şansele să exercite o presiune foarte serioasă asu­pra scenei internaţionale în ansamblul său, generând anumite consecinţe im­por­tante, inclusiv pe termen me­diu şi lung, aş aminti aici în mod special supra­acutizarea unui arc de ins­tabilitate în Orientul Mij­lociu, regiune care este de mai multe decenii un ade­vărat butoi de pulbere al lu­mii contemporane (cam cum erau Balcanii, de exemplu, la începutul secolului al XX-lea). Există mai multe componente distincte ale acestui proces de suprainflamare a zonei geostrategice în cauză, care este oricum caracterizată, chiar şi în momentele sale cele mai li­niş­tite, de o multitudine de conflicte practic irezolvabile.

Elementele cele mai îngrijorătoare ale dinamicii actuale ale situaţiei generale din Orientul Mijlociu sunt cel puţin patru la număr: adâncirea continuă a conflictului din Siria, care generează şi o criză uma­nitară de mari proporţii; creşterea ex­plo­zivă a tensiunilor dintre Iran şi Israel, ten­siuni generate de ritmul crescând în care se derulează programul nuclear iranian; evoluţiile din Egipt, unde preşedintele re­cent ales i-a pensionat brusc pe principalii şefi ai forţelor armate (în condiţiile în care acestea au fost, în ultimele decenii, ele­mentul central al garanţiei că această ţară cu importanţă geostrategică majoră ră­mâne pe o orbită apropiată de interesele globale ale Occidentului); şi, în sfârşit, epi­soade violente care slăbesc şi mai mult Ye­menul, stat oricum aproape eşuat, dar pla­sat într-o poziţie vitală pentru interesele economice şi de securitate ale lumii occi­dentale (din care face parte şi România, în calitatea sa de stat membru al NATO şi al UE).

În ceea ce priveşte situaţia actuală din Siria, merită subliniate cel puţin ur­mă­toarele elemente: luptele extrem de vio­lente dintre forţele militare loiale re­gi­mu­lui preşedintelui Bashar al-Assad şi di­verse grupări de opoziţie duc deja la un exod tot mai masiv al populaţiei civile către ţările din jur, în special Turcia, Li­banul şi Iordania. În jur de 150.000 de sirieni s-au refugiat deja în străinătate, afirmă agenţiile de presă internaţionale. Pentru moment, forţele militare loiale re­gimului par a fi capabile să treacă la con­traofensivă împotriva opozanţilor, la Da­masc, în Alep, ca şi în alte oraşe din toate regiunile ţării. Există rapoarte de presă care vorbesc despre atrocităţi înfiorătoare comise de militarii guvernamentali, care îm­puşcă civili, violează femei şi jefuiesc fără reţinere cartiere întregi. Şi mai în­grijorător este faptul că, potrivit Pen­ta­gonului, Iranul pare a fi direct implicat în conflictul intern din Siria, organizând, fi­nanţând şi înarmând formaţiuni para­mi­litare care îl susţin pe preşedintele Assad. Toate aceste elemente adâncesc criza po­litică din regiune şi configurează o criză umanitară de mari proporţii. La aceasta se adaugă şi îngrijorarea provocată de es­timările făcute de către SUA care, relata Reuters la 17 august a.c., afirmă că dacă regimul Assad se pră­bu­şeşte, va fi nevoie de zeci de mii de militari oc­ci­dentali ca să pună în de­plină siguranţă cantităţile enorme de arme chimice şi biologice pe care le de­ţi­ne în prezent Damascul.

Atunci când vorbim despre tensiunile crescânde dintre Iran şi Israel, trebuie să luăm în calcul cel puţin do­uă elemente. Este vorba, în primul rând, despre o vulnerabilitate extremă a statului israelian, evidentă pentru oricine priveşte cu atenţie o hartă detaliată a Orientului Mijlociu. Este vorba despre o adâncime stra­tegică minusculă a teritoriului na­ţio­nal, trăsătură imposibil de ignorat în orice calcule strategice serioase şi realiste. Re­giunea în care se află concentrate ma­jo­ritatea populaţiei şi a localităţilor din Is­rael, ca şi elementele centrale ale eco­nomiei naţionale israeliene, ca şi seg­men­tele cele mai importante ale infrastructurii vitale a acestui stat este una de dimensiuni foarte mici (mai puţin de 100 de kilometri lăţime, pe axa Est-Vest şi în jur de 150 de kilometri pe axa Nord-Sud, de la graniţa cu Libanul şi până în zona aflată la sud de Ierusalim sau până la Qiryat Gat, la gra­niţa cu Fâşia Gaza). În astfel de condiţii, este clar că Israelul nu-şi poate permite, spre deosebire de alte state cu teritoriu mare sau foarte mare, să absoarbă nici măcar o lovitură nucleară. Tocmai de ace­ea, programul atomic şi balistic iranian este privit de către decidenţii politico-militari israelieni cu o îngrijorare care nu este deloc una exagerată. Pe de altă parte, cât de serios priveşte Israelul orice situaţie în care oricare dintre statele musulmane din Orientul Mijlociu este pe punctul de a dezvolta tehnologii nucleare utilizabile şi în scopuri militare ştim, cu claritate, încă de acum câteva decenii. Facem aici tri­mitere la notoriul episod din 7 iunie 1981, atunci când aviaţia de luptă israeliană a bombardat şi a distrus, îndeplinind astfel ordinul primit de la premierul Begin, re­actorul nuclear irakian de 40 de megawaţi Osirak (sau Tammuz I), proiectat şi cons­truit de francezi şi amplasat în centrul nuclear Al Tuwaitha din centrul Irakului. Începând cu sfârşitul primei decade a lu­nii august, presa israeliană, preluată ime­diat de mari agenţii de presă inter­na­ţionale, a început să publice ştiri legate de dezbateri politice intense la vârful vieţii publice israeliene, pe tema unei lovituri militare împotriva obiectivelor nucleare ira­niene. Această lovitură ar putea avea loc înainte de luna noiembrie, mai pre­cizează surse oficiale citate de presa in­ternaţională. Într-o întâlnire de lucru a gu­vernului israelian, premierul Netanyahu declara, la 12 august, că toate ameninţările şi riscurile cu care se confruntă ţara sa sunt doar „nişte pitici“ prin comparaţie cu ameninţarea constituită de programul nuclear iranian, relatează Reuters. Aceeaşi sursă amintea că, în cazul unei confruntări militare directe cu Iranul, Israelul ar pu­tea fi lovit de aproximativ 50.000 de ra­chete de luptă cu încărcături con­ven­ţio­nale, multe dintre acestea urmând a fi lansate nu în mod direct de către Teheran, ci de organizaţii de tipul Hezbollahului din Liban, care au legături strânse cu Iranul. Şi, începând cu 15 august, presa in­ternaţională prezintă date legate inclusiv de durata unui eventual război cu Iranul. Matan Vilnai, membru al guvernului is­raelian care e pe punctul să preia postul de ambasador în China, preciza într-un in­terviu preluat de Associated Press că, în cazul unui atac israelian asupra obiec­tivelor nucleare iraniene, ar putea urma „un război cu durata de 30 de zile pe un număr de fronturi“. Aceeaşi sursă de pre­să precizează şi că ministrul israelian al Apărării, Ehud Barak, afirmă că Israelul ar putea pierde în jur de 500 de oameni într-un asemenea război.

Situaţia din Orientul Mijlociu este complicată şi mai mult de re­centele evoluţii din Egipt, ţară în care preşedintele Mohamed Mur­si, recent ales cu sprijinul decisiv al Frăţiei Musulmane, i-a pensionat, brusc, pe mareşalul Hussein Tantawi, în vârstă de 76 de ani, ca şi pe şeful Statului Major General, Sami Enan. Reuters afirmă că era cumva de aşteptat ca noul pre­şe­dinte islamist al Egiptului „să încerce să limiteze rolul politic al armatei“, dar ni­meni nu se aştepta la măsuri atât de ra­pide. Aceeaşi sursă aminteşte şi că forţele armate egiptene sunt „un aliat apropiat al Washingtonului şi primesc anual aju­tor militar în valoare de 1,3 miliarde do­lari de la SUA“. Nu e deloc clar cum ar putea evolua în continuare Egiptul, lipsit de influenţa decisivă a armatei în viaţa publică. Clar este, în acest moment, doar un singur lucru, subliniat şi de presa in­dependentă de la Cairo: faptul că „Mursi a pus capăt rolului politic al forţelor ar­mate“.

Tot foarte recent, la 14 august, în Sanaa, capitala Yemenului, au izbucnit lupte ex­trem de grele între unităţi militare rebele, credincioase fiului fostului preşedinte, şi forţele loiale preşedintelui actual, Abd-Rab­bu Mansour Haddi, relata Reuters. În lupte au fost utilizate inclusiv vehicule blin­date, iar localnicii afirmă că „gloanţele veneau din toate direcţiile“, precum şi că circulaţia într-o parte importantă din oraş „e blocată“. Menţionăm aici faptul că Yemenul este o ţară sfâşiată în ultimii ani de conflicte interne, dar care con­trolează, prin chiar poziţia sa geografică, Golful Aden, o parte din Marea Arabiei, ca şi strâmtoarea Bab el Mandeb, cea care leagă Golful Aden de Marea Roşie şi prin care trec, anual, spre Canalul Suez, nave care transportă mărfuri ce reprezintă cam 10-12% din comerţul maritim al întregii lumi. Mai amintim aici şi faptul că, până recent, regimul de la Sanaa s-a confruntat cu o serioasă rebeliune a regiunilor din nord, unde forţe politice şiite cu potenţial se­cesionist au fost susţinute într-o ma­nieră considerabilă, afirmă presa in­ter­na­ţională, de către Iran, ceea ce a provocat îngrijorarea SUA, dar şi a Arabiei Saudite, stat sunnit. Yemenul este şi terenul de manifestare al tendinţei de (re)consolidare a unor ramuri din al Qaeda, iar orice des­tabilizare suplimentară a ţării ar putea oferi o importantă fereastră de opor­tu­nitate terorismului internaţional.

* Florin Diaconu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul Diplomatic Român (IDR).