Armata d-lui Juncker

Ideea de a te baza pe o structură militară strict europeană, în care deciziile să fie luate în stil bruxellez, acomodând interese naționale foarte diferite, pentru a asigura securitatea continentului, se plasează undeva la granița dintre naivitate și inconștiență.

„Problema Europei nu este dacă are sau nu nevoie de forțe armate comune. Este aceea că nu ia în serios chestiunea apărării, la nivel național, european sau transatlantic.“ Este reacția lui Ivo Daalder, am­ba­sadorul SUA la NATO în pe­rioada 2009-2013, după ce Jean-Claude Juncker a lansat, într-un interviu apărut în edi­ția de weekend a cotidianului german Die Welt, ideea unei armate comune a UE. Aproa­pe simultan, și probabil deloc întâmplător, a apărut în Wall Street Journal, sub sem­nă­tu­rile lui Javier Solana și Steven Blockmans, o pledoarie similară, care pleacă de la premiza că securitatea și apărarea sunt verigile slabe ale proiectului de integrare eu­ro­peană. Pentru a minimiza posibilele tur­bu­len­țe, și Juncker, și Solana (un fost secretar ge­ne­ral al NATO) au ținut să menționeze coo­pe­ra­rea cu organizația transatlantică, care asigură de zeci de ani umbrela de securitate a con­ti­nentului. Ceea ce nu l-a împiedicat pe fostul mi­nistru de Externe al Suediei, Carl Bildt, să considere că „ambiția“ d-lui Juncker pentru o ar­mată a UE „nu este nici viabilă, nici de­zi­rabilă“, NATO putând îndeplini mult mai bine funcțiile acesteia. Și mai critic a fost reputatul analist Jonathan Eyal, de la Royal United Ser­vi­ces Institute, care a descris inițiativa drept „cel mai prost semnal care putea fi transmis în acest moment Rusiei“, pentru care se­pa­rarea Europei de America este un obiectiv stra­tegic esențial.

Termenul „ambiție“ utilizat de Carl Bildt este unul extrem de potrivit. Jean-Claude Junc­ker face parte din categoria „federaliștilor“ europeni care văd Europa mai degrabă în opo­ziție cu SUA decât ca par­te a unui spațiu occidental co­mun. Cu un deceniu în urmă, Ivan Krastev, un excelent ana­list bulgar, spunea că „UE nu are vecini, doar viitori membri“. Multe s-au schimbat de atunci. Zilelele trecute, Islanda a anunțat oficial că renunță la demersul de ade­rare la UE. Un rol important l-au jucat dis­pu­tele legate de drepturile de pescuit, dar nu pu­tem să nu constatăm că fascinația pentru UE s-a diminuat considerabil.

În aceste condiții, ideea de a te baza pe o struc­tură militară strict europeană, în care de­ciziile să fie luate în stil bruxellez, acomodând interese naționale foarte diferite, pentru a asi­gura securitatea continentului, se plasează un­deva la granița dintre naivitate și in­con­ști­en­ță. În prezent, SUA cheltuiesc de șapte ori mai mult pe cercetare/dezvoltare și de trei ori mai mult pe echipamente militare decât toa­te celelalte state din NATO la un loc. Pu­ține țări europene respectă plafonul minim de 2% din PIB pentru apărare. Unele recurg chiar la tot felul de șmecherii pentru a umfla artificial bugetul militar. Grecia, de exemplu, include în buget costurile de personal și cele cu pensiile. Iar în Marea Britanie se pare că, pentru prima dată, cheltuielile pentru apărare vor fi mai mici de 2% din PIB. Asta în timp ce bugetul militar al Rusiei (care declară deschis că nu mai recunoaște actuala ordine in­ter­națională) s-a triplat în termeni nominali din 2007 încoace. Chiar în acest an, în ciuda cri­zei economice severe pe care o traversează, cheltuielile pentru apărare și securitate ale Mos­covei au crescut cu 30% față de anul an­terior.

UE are probleme majore să agreeze o linie co­mună în materie de securitate chiar și în aces­te vremuri tulburi. Un bun indicator al „coe­zi­unii“ europene în materie va fi participarea li­derilor din UE la parada militară de la Mos­co­va, din 9 mai, organizată cu prilejul aniversării a 70 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste. Angela Merkel a declarat deja că nu va asista la paradă, dar va participa la o ce­re­monie separată organizată la Kremlin a doua zi. Vor absenta și Barack Obama și David Ca­meron. Cu doar cinci ani în urmă, militari ame­ricani și britanici luau parte la paradă. În schimb, se pare că se va afla în tribună Miloš Ze­man, președintele Republicii Cehe, un critic acerb al sancțiunilor europene împotriva Ru­siei. I s-ar putea alătura și alți lideri din UE, ca­re nu și-au anunțat încă intențiile. Între ei, cei din Ungaria sau Grecia. Dacă se vor duce, atunci se vor afla, alături de Vladimir Putin, în compania liderului chinez Xi Jinping și a celui nord-coreean, Kim Jong-Un.

Diviziunea din interiorul UE în privința ches­ti­unilor de securitate este atât de serioasă, în­cât există serioase dubii că sancțiunile apli­cate Rusiei vor mai fi prelungite. Dar asta nu ar trebui să ne surprindă. În ciuda faptului că America a asigurat europenilor umbrela de se­curitate care le-a permis să ajungă la nivelul de prosperitate de astăzi și la prezervarea valorilor democratice pe continent, sen­ti­men­tele populației atunci când vine vorba de ame­ricani sunt adesea, în cel mai bun caz, am­bi­gue. Există chiar opinii, nu tocmai marginale, că Europa ar trebui să ajungă la un aran­jament de securitate cu Rusia care să excludă SUA. Lectura homepage-ului ediției inter­na­ționale a influentului săptămânal german Der Spiegel este cât se poate de instructivă. Sin­gurul grupaj tematic distinct este cel dedicat subiectului NSA. Dacă v-ați fi așteptat să gă­siți altele similare dedicate crizei din Ucraina sau Greciei, ei bine, vă înșelați. Ele nu există. Găsiți, în schimb, un ghid cu instrucțiuni pen­tru protejarea whistleblowers (pe subiectul NSA) care vor să contacteze redacția. Plus un amplu articol legat de chestiunea livrării de armament militar defensiv Ucrainei, cu titlul semnificativ: Belicozitatea generalului Bread­love (comandantul forțelor americane din Europa, n.r.): Berlinul este alarmat de poziția agresivă adoptată de NATO în privința Ucrai­nei. Și noi care credeam, greșit, că în Ucraina Rusia este agresorul!