Pe aceeași temă
In perspectiva desantului american de la Bucuresti realizat de Vicepresedintele Biden, si urmat in scurt timp si de Secretarul Apararii Hagel, este important sa reconsideram cateva dintre dezbaterile mai largi ale momentului. Mesajele sale au in cele din urma nuante si implicatii regionale.
Pivotul de catifea
Sigur, Ucraina este marele elefant din coltul camerei si in esenta motivul care a precipitat intregul turneu. In acest context, s-au transmis mesaje pentru Romania, pentru flancul estic si mai ales pentru NATO: “angajamentul Americii pentru apararea colectiva sub Articolul 5 al NATO este o obligatie sacra, nu doar pentru noi, ci pentru toate timpurile. (…)Puteti conta pe noi. Punct.”, a spus vicepresedintele Biden la baza militara Otopeni. Era natural ca Washingtonul sa reafirme credibilitatea garantiei de aparare colectiva (articolul 5) ca pe un angajament ferm si de neclintit, altfel inima tratatului fondator al NATO.
|
|
La inceputul lunii, in timpul unui discurs la Woodrow Wilson International Center, Chuck Hagel vedea Ucraina ca pe un moment de limpezire in interiorul Aliantei, reamintind tuturor statelor membre de scopul sau ontologic: “un scut impotriva agresiunii si a fricii de agresiune, un document simplu care daca ar fi existat in 1914 sau 1939, ar fi prevenit doua razboaie mondiale”, in cuvintele presedintelui Truman. Insa puterea acestui “antidot” la agresiune depinde de existenta unui sistem de descurajare credibil. Iar cand vorbim de Europa intram pe un teren miscator. Pe flancul estic, si in general in Europa se porneste de la premisa ca in spatele articolului 5 se afla America. Cand se vorbeste de un pivot al NATO pe granita sa estica, asteptarea este aceea a unui pivot american. Insa tot mai mult, Administratia Obama considera aceasta premisa ca fiind nerealista, o idee care incurajeaza mai degraba sindromul “pasagerului clandestin”.
Cu alte cuvinte credibilitatea NATO depinde nu doar de SUA, ci tot mai mult de ceea ce sunt statele membre pregatite sa faca pentru a da credibilitate NATO. Accentul cade pe ceea ce se poate face impreuna, ca Alianta, nu doar pe America. In cele din urma vorbim de o realitate programatica aflata in centrul prioritatilor de securitate ale Statelor Unite asa cum sunt ele dezvoltate in cea mai recenta Quadrennial Defense Review (QDR) lansata la inceputul anului. In aceasta perspectiva, pe fondul unor responsabilitati globale tot mai extinse, dar cu o armata tot mai redusa numeric, o capacitate in declin, mutilata de sechestrul bugetar, Washingtonul este fortat sa se bazeze tot mai mult pe aliante puternice cu membri dedicati si capabili sa-si asume partea leului in ceea ce priveste asigurarea propriei lor securitati. In aceasta filozofie, accentul cade preponderent pe o formula low-cost, inovativa, cu o geografie variabila, diferita de paradigma prezentei terestre permanente, statice, preferand mai degraba activele usor transferabile si flexibile: forte navale si aeriene, forte terestre aliniate regional, dar aflate in regim de rotatie.
Oare va reinventa Ucraina dispozitivul strategic american din Europa redistribuind 10.000 de militari de pe vechiul aliniament al Razboiului Rece (Vechea Europa) pe flancul estic, asa cum a cerut Varsovia si cum asteapta si Bucurestiul? Raspunsul ar fi mai degraba nu. In urma cu cateva saptamani un inalt oficial al Pentagonului, Derek Chollet (Assistant Secretary of Defense for International Security Affairs) declara in fata Congresului ca nu anticipeaza “schimbari majore in prezenta noastra permanenta din Europa” dincolo de desfasurarile prudente si limitate numeric deja anuntate in Romania, Polonia sau statele baltice. Cu alte cuvinte nu prea mult dincolo de un simbolic “pivot de catifea”. Mai mult fact sheet-ul Casei Albe despre masurile de reasigurare bilaterala sau colectiva (prin NATO) date Romaniei sugereaza o prezenta suplimentara acum dar limitata cronologic: “Statele Unite si NATO sunt angajate sa mentina o prezenta continua si augmentata in Europa Centrala si de Est cel putin pana la sfarsitul lui 2014”.
Nici discursul lui Biden de la Bucuresti nu sugereaza altceva. In concluzie revine in prim plan acea dezbatere veche legata de necesitatea ca Europa sa-si creasca contributia in asigurarea propriei securitati, in contextul in care “PIB-ul Statelor Unite este mai mic decat PIB-ul combinat al celorlalte 27 state membre NATO”, iar bugetele de aparare europene se afla de un deceniu pe o panta descendenta. Acum, intrebarea devine-ce este dispusa Alianta (a se citi mai putin SUA si mai mult Vechea Europa) sa faca pentru Flancul Estic in perspectiva summitului din toamna? Intrebat pe aceeasi tema, Secretarul General al NATO a raspuns: “un numar de elemente ar trebui incluse in consideratiile noastre, precum updatarea planurilor existente de aparare, dezvoltarea unor noi planuri de aparare, exercitii consolidate dar si desfasurarile adecvate. (…) Totul depinde de evolutiile de securitate. In concluzie, toate optiunile sunt pe masa”.
Flancul estic sub semnul mostenirii afgane?
Intre timp, prinde tot mai mult contur o discutie complementara despre ce inseamna agresiunea in secolul XXI. Evenimentele din Ucraina arata o reteta diferita de ceea ce Carta ONU sau Tratatul NATO inteleg prin notiunea conventionala de agresiune:”articolul 5 este despre un atac armat. Sunt 100% convins ca NATO este pregatita si are vointa de a actiona in cazul unei agresiuni. Totusi, cum am vazut in Crimeea, un atac poate sa fie confuz si neclar. Cum determinam daca articolul 5 se aplica sau nu?”, se intreaba Jānis Bērziņš, cercetator la Academia Nationala de Aparare din Letonia. Moscova foloseste o metodologie diferita de debarcarea in Normandia (1944), de invazia terestra din Afganistan (decembrie 1979) sau de campania “Soc si Groaza” (2003).
Coregrafia hardpower conventionala este secundara si deocamdata ramane in afara granitelor Ucrainei. In prim plan se afla campania pentru “suflete si minti”, pentru influentarea “terenului” cognitiv, dublata de actiuni subversive impotriva unui stat slab, cu institutii gaunoase si care speculeaza alienarea politica a minoritatilor rusofone. Scenariul pare sa fie mai putin teritorial si mai degraba interesat sa slabeasca capacitatea administrativa a Kievului de a guverna periferiile.
Si totusi nimic din toate acestea nu este in sine o noutate. Seamana izbitor de mult cu o insurgenta “proxy”. Ar fi fost o realitate usor de recunoscut pentru cei din asa numita “varsta de aur” a contrainsurgentei din a doua jumatate a secolului trecut: Bernard Fall, David Galula sau Robert Thompson. Pentru Bernard Fall, el însuși un insurgent educat în tacticile gherilelor maoiste din anii ‘50-’60, metodologia Moscovei ar fi una clasica: „When a country is being subverted it is not being outfought; it is being out-administered. Subversion is literally administration with a minus sign in front“ (în traducere aproximativă: „o tara nu e subminata prin lupta, ci prin colapsul administratiei. Subversiunea este literalmente administrare cu semnul minus in fata“).
Si Robert Thompson, unul dintre arhitectii civili ai campaniei britanice din Malaya, dar totodata un observator atent al efortului american din Vietnam, obisnuia sa spuna ca “daca vrei pace, trebuie mai intai sa intelegi razboiul, in special, razboiul in formele sale subversive”. Mai mult pentru Thompson, unul dintre principiile esentiale intr-un astfel de efort este acela ca “guvernul trebuie sa se concentreze pe infragerea subversiunii politice, nu a gherilelor”.
Toate aceste influente intelectuale vor sta la baza a ceea ce media a ajuns sa popularizeze drept “doctrina Petraeus” (reteta aplicata de SUA pentru stabilizarea Irakului si ulterior de NATO in Afganistan). In interviul pe care l-am facut in toamna anului trecut, Generalul David Petraeus ne-a spus intr-un comentariu vizionar ca “era insurgentei nu s-a sfarsit. Fie ca sunt declansate de batalii interne pentru putere si influenta, obiective ideologice sau prin actiuni subversive din afara granitelor tarii, insurgentele vor continua sa modeleze lumea noastra”. Dintr-odata mostenirea operationala a NATO, consolidata in ultimul deceniu in Asia Centrala, capata o noua dimensiune si o cu totul alta simbolistica pentru flancul estic. In acest sens, ar fi o eroare să ne grabim sa ardem cartile despre invatamintele Afganistanului. Principiile campaniei ISAF de dupa 2009 ar putea decodifica șablonul operațional folosit de Moscova pentru descompunerea Ucrainei, recomandand totodata si eventuala terapie.
Revenind, mesajele transmise de Biden la Bucuresti inclusiv din aceasta perspectiva a actiunilor subversive care speculeaza realitatea unor institutii si a unei societati macinate de coruptie au o dimensiune mult mai cuprinzatoare, cu implicatii dincolo de Romania, in special pentru vecinatatea estica. Vorbeste in esenta de un altfel de agresiune, nu cea de articol 5, ci una in care cele mai importante arme nu trag, dar ataca fundatia unei societati. “Tarile care nu au un stat de drept puternic, un sistem judiciar independent si institutii democratice puternice sunt vulnerabile la tipul de actiuni pe care le desfasoara Rusia in Ucraina”, a spus vicepresedintele american in interviul acordat Mediafax. Actiunile subversive ale Moscovei prolifereaza exact pe un teren institutional fragil cu un stat slab si o administratie putreda.
“Avem o societate care isi pierde controlul asupra propriului destin-nu doar asupra securitatii politice, dar si securitatea fizica si pregatirea militara sunt compromise. Am vazut acest lucru in Ucraina. Un deceniu si jumatate de coruptie, au golit institutiile militare si au slabit capacitatea tarii de a se apara. Semnificatia luptei impotriva coruptiei nu tine doar de buna guvernare. Este despre auto-aparare. Este o garantie pentru suveranitatea ta nationala”, a spus Biden in discursul de la Palatul Cotroceni. Este iarasi un deja-vu pentru istoria campaniilor de (contra)insurgenta. “Fara o masinarie guvernamentala rezonabil de eficienta, niciun program sau proiect, nu va produce rezultatele dorite”, spunea Robert Thompson in cartea sa Defeating Communist Insurgency-Experiences from Malaya and Vietnam (1967). In cele din urma, ca si in Ucraina, vorbim de “o competitie pentru guvernare” unde de departe cel mai important segment operational este cel civil: in prima linie se afla functionarii administratiei, expertii în dezvoltare, furnizorii de servicii.
Si totusi nu inseamnă ca Uniunea Europeana, America sau NATO trebuie sa poarte “razboiul” pentru guvernarea Ucrainei in locul Kievului. Interventia Vestului se poate face si altfel, indirect (imaginea de fond ar fi cea a unui Edward Lansdale sau T.E. Lawrence), cu accent pe (re)constructia, ranforsarea si acordarea de asistenta unor sectoare strategice pentru capacitatea de guvernare a Ucrainei. Uniunea Europeana, ca “imperiu administrativ si normativ”, este in particular bine pozitionata si echipata in acest sens. De-altfel, intervențiile recente din Balcani, dar mai ales cele din Sierra Leone, Columbia, Filipine din deceniul trecut, iar in trecut in El Salvador (anii ‘80) sau Dhofar (anii ‘60-‘70), arata un astfel de tipar operational. Campania afgana, cu toate limitele si problemele sale, a resocializat Vestul in astfel de practici operationale.
PS: Pe aceeasi tema cititi si un alt articol care surprinde bine multiplele nuante ale turneului lui Biden:
http://www.contributors.ro/
