Pe aceeași temă
O temă „trendy“, hiperprezentă în discursul care îşi propune să facă lumină asupra evenimentelor din Libia şi asupra revoluţiilor care ameninţă statu-quo-ul din Orient, este metafora Balcanilor. Aceasta este utilă pentru că reuşeşte să stimuleze imaginarul contemporan, făcând simultan apel la un repertoriu familiar cu multiple semnificaţii.
Din primele secunde, intervenţia din Libia a stat sub semnul Srebrenicei. Rând pe rând, Cameron, Sarkozy, Administraţia Obama au motivat public necesitatea implicării statelor lor în campania libiană prin evitarea unui masacru care ar fi impus un nou etalon al ororii, o nouă Srebrenica, în conştiinţa publică globală. Însăşi reţeta operaţională aplicată împotriva forţelor lui Gaddafi s-a pliat pe filosofia războiului aerian purtat împotriva lui Miloşevici în Kosovo, în 1999. Atunci, ca şi astăzi, măsura succesului componentei militare nu este schimbarea regimului, ci stoparea atacurilor împotriva civililor.
Până şi impasul de azi al NATO stă sub semnul Balcanilor. Spectacolul disensiunilor şi fracturilor cosmetizate din Alianţă nu ar trebui să fie nici el o surpriză pentru observatorul fostei Iugoslavii. Sunt doar ecourile celor care aproape paralizaseră voinţa politică a NATO în timpul campaniilor aeriene din Bosnia (1995), respectiv Kosovo (1999). Atunci, partea leului fusese suportată în proporţie de 80% de aviaţia americană. Astăzi, aparent, de pilonul european al NATO. În realitate însă, este o operaţiune exclusiv franco-britanică. Avioanele olandeze şi norvegiene nu sunt autorizate să atace ţinte terestre, ci doar să doboare avioane libiene. Iar cum acestea din urmă nu prea mai există, jobul lor nu ar trebui să fie prea dificil. Între timp, italienii au desfăşurat mai mult de 100 de „misiuni“ fără a lansa nici măcar o bombă. În acest context, mai miră pe cineva exasperarea şi, în esenţă, limitele franco-britanice? „NATO a vrut neapărat să conducă această operaţiune. Ei bine, iată unde ne aflăm“, spunea recent Alain Juppé. Iar dacă experienţa operaţională a NATO în Balcani reprezintă un ghid, fie şi minimal, al intervenţiei din Libia, atunci opţiunile europenilor sunt destul de sumbre.
De ce? Concluziile atente ale implicării NATO în Bosnia şi Kosovo nu developează decât limitele puterii aeriene. Efectul său coercitiv a dat rezultate numai în tandem cu o componentă terestră performantă: în Bosnia, aceasta din urmă a fost suplinită de succesul ofensivelor locale croate şi bosniace, dar sub umbrela aeriană oferită de Alianţă; în Kosovo, Miloşevici a cedat nu din cauza eficienţei chirurgicale a bombardamentului strategic, ci în momentul în care NATO a semnalizat că vrea să meargă până la capăt, pregătind şi făcând reclamă, în avans, inclusiv unei invazii terestre. Dar este cineva în Europa dispus acum să-şi asume responsabilitatea unei robuste variante terestre sau a unui asalt amfibiu? În plus, ar putea trece ani până când rebelii să devină o forţă autentică. Exact pe asta mizează Gaddafi.
Nu doar prezentul, ci şi viitorul Orientului par să stea sub spectrul fostei Iugoslavii, mai exact al „balcanizării“. Este o imagine care prinde tot mai mult contur în imaginarul elitelor decizionale de la Tel Aviv. Cu excepţia Egiptului, a Tunisiei şi a Marocului, cam fiecare ţară arabă reproduce în mic fisurile şi forţele centrifuge care, la începutul anilor ´90, au dinamitat Iugoslavia. „În lumea arabă, aproape toate statele sunt precum Iugoslavia - conglomerate de etnii, religii şi grupări tribale puse laolaltă de către puteri coloniale. Aşadar, când iei capacul“, s-ar putea să eliberezi nu societatea civilă (de-altfel, limbajul democraţiei este la fel de natural în regiune, precum Windowsul pentru omul antic), ci să dezlănţui energiile războiului civil, avertizează Thomas Friedman. Identităţi tribale reprimate, clivajul tradiţional dintre şiiţi şi suniţi, tensiunile dintre centru şi periferie, o generaţie facebook care nu-şi găseşte locul în vechiul regim şi potenţial dezamăgită de chinurile tranziţiei viitoare ameninţă Siria, Libia, Bahrainul şi mai ales Yemenul. Pe scurt, să sperăm pentru o Africă de Sud, dar să ne pregătim pentru o Iugoslavie (Thomas Friedman). E ca şi cum ai aprinde un chibrit într-un depozit de benzină. Şi, peste toate acestea, se adaugă oportunismul Teheranului, care de-abia aşteaptă cea mai mică scânteie pentru a-şi extinde influenţa regională. //
Pe aceeasi tema:
Iranul în lumina revoluţiilor arabe
