Pe aceeași temă
Noul imperiu al lui Putin nutreşte aceeaşi ambiţie ţaristă şi sovietică de a sugruma critica, de a controla şi veghea, asemenea unui stăpân. Violenţa cu care reprimă, rafinamentul cu care manipulează, agresivitatea cu care atacă vecinii săi sunt, toate, simptomele unei patologii totalitare. Visul lui Putin este visul tuturor tiranilor de dinaintea sa. Acela de a fi călăul libertăţii ruse, instituind o uriaşă colonie penitenciară.
În Rusia lui Putin, agresivă şi insondabilă, se află, concentrate, energia şi memoria veacurilor care ne precedă. Stat agresiv şi baroc, noul său Imperiu este un bricolaj remarcabil de vârste istorice, care dialoghează şi se combină, simfonic. Putin şi regimul său recurg la tradiţie spre a oferi Rusiei o nouă naraţiune fondatoare, un nou sistem ideocratic care să fie alternativa la ceea ce a fost perceput ca deriva şi declinul anilor de după 1991. Trecutul ţarist şi cel sovietic sunt unite, postmodern, iar spectacolul potemkiniadei de la Soci a indicat până la ce punct Stalin este, în mentalul rus actual, o continuare naturală a unui parcurs imperial glorios. Noutatea ideologiei putiniste este versatilitatea sa, capacitatea de a reuni simboluri şi discursuri aparent ireconciliabile.
Represiunea este acompaniată, permanent, de o exaltare a fondului autohton - asemenea lui Stalin în anii Războiului de apărare a patriei, Putin este pregătit să grefeze pe fondul sovietic un întreg instrumentar de obsesii ţariste. Garda de la Kremlin, cu a sa uniformă retro, este un alt semn al acestui eclectism deliberat şi manipulator. Exaltarea ortodoxiei şi a valorilor conservatoare este un gest care trimite la acelaşi trecut din care se alimentează conglomeratul său imperial. Autocraţia lui Putin navighează printre evuri şi alege decorul în care se joacă această nouă tragedie.
Statuia de pe Neva
În ceea ce are mai durabil şi mai terifiant, statul rus duce mai departe edificiul pe care îl imaginează, cu violenţă vizionară, Petru cel Mare. Brutal şi implacabil, Petru zideşte un stat care aliază, de o manieră spectaculoasă, modernizarea accelerată şi militarizarea întregului corp social. Petru se vrea şi este un arhitect al comunităţii de supuşi. El sculptează în destine şi în piatră, ridicând o capitală măreaţă cu munca sclavilor pe care îi comandă şi îi extermină. Ambiţia sa pune bazele unei viziuni care durează până astăzi şi care explică determinarea stalinistă şi rapacitatea putinistă - la temelia gloriei se află voinţa de putere a unui stat ce se confundă cu fiinţa Autocratului. Nimic nu poate sta în calea acestui vis care trebuie să prindă chip - libertăţile individuale, liberul arbitru, instituţiile societăţii înseşi. Petru este cel care iniţiază această serie istorică de proporţii ciclopice. Precedentul său este simbolic. Planul de schimbare a lumii este indiferent la costuri şi la tragediile umane. Înaintarea imperială, naşterea unei noi Rusii justifică orice picătură de sânge vărsat. Cei care se opun sunt eliminaţi, fără ezitare. În alt registru, justificat teleologic marxist, Stalin va acorda legitimitate dialectică crimelor sale. Ţinta petriniană a fost înlocuită de edificarea industriei grele sovietice. În locul Petersburgului, ca icoană a Europei, Stalin va fi ctitorul oraşelor de oţel şi de fum din URSS.
A existat, în cultura rusă, o ambivalenţă psihanalizabilă în raport cu efigia lui Petru cel Mare. Nicholas V. Riasanovsky a scris o carte esenţială despre avatarurile acestei receptări. Ca model de modernizare accelerată a unei societăţi periferice, strategia lui Petru este una ce anunţă tentativele mai tuturor spaţiilor noneuropene de a se schimba la faţă, sub provocarea istoriei şi sub îndrumarea unui stat dominator. Turcia kemalistă sau Iranul Şahului sunt doar două avataruri ale acestei variante de evoluţie prin ruptură.
În cazul Rusiei, ceea ce îi supravieţuieşte lui Petru este această vocaţie de ziditor şi de temnicer a statului în relaţia cu supuşii săi. În Rusia imperială, până la capăt, ţarii nu vor abandona hotărârea de a privi statul şi societatea ca pe un patrimoniu administrabil direct şi suveran. În maniera sa unică, Petru a inventat o autocraţie care se eliberează de orice constrângeri juridice, invocând ţelul pe care trebuie să îl atingă. Castrarea Bisericii Ortodoxe Ruse şi supunerea ei în totalitate braţului secular este parte din acest efort de renovare. Vladimir Putin, apărătorul familiei creştine, este succesorul direct şi rafinat al acestui Petru ce îşi croieşte o Biserică pe potriva statului său. Biserica este un agent al autorităţii, o instituţie care serveşte, cu mijloacele transcendenţei, misiunea seculară a statului. Credinţa este naţionalizată de stat.
În Călăreţul de aramă, Puşkin a închis acest destin al Rusiei născute din pântecele autocraţiei lui Petru. Statuia care prinde viaţă şi goneşte, ameninţător, pe urmele lui Evgheni, în acest oraş de umbre şi de mare, este întruchiparea entităţii care controlează, domină, edifică şi ucide. Existenţa la scară umană este imposibil de acceptat pentru acest Imperiu animat de vocaţia expansiunii. Birocraţia, poliţia secretă, violenţa se hrănesc din acest gest petrinian. Fără aceste tentacule pe care le întinde în întreaga societate, statul este orb, iar din această incapacitate de a vedea se poate naşte libertatea de contestare a supuşilor săi. Statul rus, mai vechi sau mai nou, este marcat de amprenta ubicuităţii şi a omniscienţei. Călăreţul de bronz al lui Puşkin îl striveşte pe Evgheni sub copitele sale.
Libertate şi autocraţie
Una dintre prejudecăţile curente privind Rusia este aceea de a reduce întreaga istorie a sa la un marş triumfal al tiraniei. În Rusia pe care Marchizul de Custine o descoperă, în voiajul său, totul pare încremenit şi mort. Rusia este acel Necropolis din care scrie şi revoltatul Ceaadaev. Imperiul este asemenea unui sarcofag care acoperă societatea - cnutul şi exilul siberian sunt efigiile acestei ordini.
Dar, în dialog cu această tradiţie autocratică, patrimonială şi expansionistă, în Rusia a existat o linie alternativă, care a mizat, pe toată durata ei, în pofida ezitărilor şi a concesiilor de moment, pe capacitatea progresului de a conduce statul şi societatea departe de acest făgaş al tiraniei şi al controlului absolut. Această direcţie liberală rusă, oricât de firavă sau de donchijotescă, diseminează în Rusia ideile pe care se întemeiază societăţile plurale. Prinşi între extremele autocraţiei şi ale maximalismului iacobin, liberalii ruşi au încercat să imagineze, de la Granovski la Cicerin şi Nabokov-tatăl, un drum care să evite furtunile, un drum al domniei legii şi al guvernării moderate.
Seria de reforme din domnia lui Alexandru al II-lea este triumful, pasager, al unei viziuni liberale atente la peisajul divers al Rusiei imperiale. Este momentul în care Rusia se află la răscruce, este momentul în care opţiunile europene prind contur. Energiile de mai târziu ale curentelor liberale îşi află punctul de plecare în reformarea administraţiei locale şi a justiţiei. Curajul avocaţilor ruşi, devotamentul zemstvelor ar fi putut fi temelia unei alte Rusii. Istoria contrafactuală este, invariabil, un joc de societate, seducător, dar steril. Dar a existat acest timp de cumpănă care ajunge la capăt în 1881, odată cu asasinarea ţarului. Un timp de reforme şi de experimente care se sfârşeşte în terorism şi în reacţiune.
I-a fost dat liberalismului rus să mai încerce o dată să regândească profilul statului - constituţionalizarea eşuată din 1905 este semnul că Imperiul pare incapabil să se schimbe cu adevărat. Ostilitatea implacabilă a ţarului condamnă la eşec tentativele de acţiune guvernamentală eficiente. 1917, februarie, nu poate fi repetarea lui 1905. De această dată, nu libertatea va triumfa, pe ruinele imperiului, ci anarhia sanguinară, preludiu al totalitarismului. Execuţiile, exilul, deportările nimicesc liberalismul rus, o dată pentru totdeauna.
Noul imperiu al lui Putin nutreşte aceeaşi ambiţie ţaristă şi sovietică de a sugruma critica, de a controla şi veghea, asemenea unui stăpân. Violenţa cu care reprimă, rafinamentul cu care manipulează, agresivitatea cu care atacă vecinii săi sunt, toate, simptomele unei patologii totalitare. Visul lui Putin este visul tuturor tiranilor de dinaintea sa. Acela de a fi călăul libertăţii ruse, instituind o uriaşă colonie penitenciară. //
CITIȚI ȘI
