Caleidoscop international in epoca globalizarii (VII)

Un vartej de vaste proportii, cu implicatii globale, a tul­burat la sfarsitul verii si la inceputul toamnei cursul is­to­riei contemporane astfel cum parea statornicit din anii 1989-1991, vremea prabusirii hegemoniei sovietice in Eu­ropa Rasariteana, apoi a insesi Uniunii Sovietice si a con­comitentei expansiuni a lumii apusene in vidul lasat de acest seism mondial. Conducerea Rusiei, obsedata de primejdia extinderii democratiei, perceputa ca pericol de moarte pentru sistemul ei de guvernare traditional si ac­tual, si de perspectiva extinderii libertatii si a garan­tu­lui ei politic-militar, alianta NATO, in ceea ce continua sa considere aria proprie de hegemonie, a hotarat sa puna ca­pat aparentei de intelegere cu Occidentul, care, in ciu­da unor ezitari si temporizari, nu a putut fi convins sa re­nun­te durabil la proiectul de includere a Georgiei si Ucrai­­nei in structurile lumii libere. Urmarea acestei hotarari a fost recursul la forta. Intr-atat de exasperat era urmarita la Kremlin perspectiva integrarii Georgiei in NATO, greu de acceptat atat in sine, cat si prin semnificatia ei de pre­ce­dent contagios!

Cei care au premeditat lovitura s-au lasat sedusi de o evaluare prea optimista a contextului international. Cu SUA aflate in faza finala a unei campanii electorale pre­zi­dentiale indarjite, cu preocuparile si implicarile inter­na­tio­nale multiple ale politicii americane - Iran, Irak, Af­ga­nis­tan si, mai recent, America Latina -, cu o Uniune Eu­ro­peana nesigura pe optiunile ei in privinta unora dintre problemele majore de politica externa, cu atat mai mult cu cat unele dintre statele membre se afla in stare de de­pen­denta energetica fata de Rusia, conducatorii din Kremlin pareau indreptatiti sa spere ca Occidentul nu avea sa vina in sprijinul unei tari indepartate precum Geor­gia, care nu beneficia inca de protectia NATO. Ra­ga­zul castigat in aceasta privinta de Kremlin la Bucu­resti, la reuniunea NATO din primavara, cu concursul gra­tios al Germaniei si al Frantei, parea sa favorizeze o actiune indrazneata a Rusiei in Caucaz, dar si sa o impuna imperativ ca moment al ultimului prilej. Lovitura din Georgia a fost proiectata intre speranta conjuncturii fa­vorabile si exasperarea ultimei sanse.

Indiferent de inlantuirea, inca insuficient lamurita, a faptelor in faza initiala a conflictului ruso-georgian, te­­lurile Rusiei s-au vadit in insasi desfasurarea actiunii ei militare. In esenta, operatiile armatei ruse au urmarit in­­la­turarea de la conducerea Georgiei a actualului ei con­du­cator si, odata cu aceasta, a pericolului integrarii tarii in alianta atlantica, perceputa de Kremlin, in optica tra­di­tio­nala, ca primejdie majora pentru veleitatile ei hege­mo­nice in Caucaz si in Marea Neagra si, in general, pentru stabilitatea imperiului rus. Implicit, in actiunea din Cau­caz era si avertismentul transmis Ucrainei, care, pentru a se pune la adapost de aspiratiile de dominatie ale "ma­re­lui frate" de la miazanoapte, a carui "protectie" o indu­­ra de mai bine de trei secole, bate la randul ei la portile NATO. Potrivit variantei celei mai favorabile pentru con­du­cerea rusa, inlaturarea presedintelui Mihail Saakasvili urma sa fie rezultatul unei rasturnari dinlauntru, infap­tuita de elemente fidele Kremlinului, ceea ce ar fi aco­pe­rit agresiunea militara cu aparenta unei evolutii demo­cra­tice. Planul a fost, insa, zadarnicit de loialitatea manifes­tata de georgieni fata de presedintele lor si de cauza independentei si a libertatii pe care a intruchipat-o si, mai ales, in chip neasteptat, de refuzul clar manifestat de NATO de a accepta dictatul pregatit cu grija la Mos­cova si aflat in curs de executie. Avertizata de reactia negativa generala fata de agresiunea in curs de des­fa­su­rare si mai ales de sosirea unor nave militare ale alian­tei occidentale in apele Marii Negre, conducerea rusa a oprit inaintarea trupelor ei, ajunse la mica distanta de Tbilisi, capitala Georgiei. Dupa ezitari si evolutii con­tra­dic­torii, Rusia a acceptat sa se incline in fata Europei, reprezentata de presedintele ei actual, Nicolas Sarkozy. Trupele ruse au inceput sa bata in retragere, iar, dupa noi amanari si negocieri, au inceput sa evacueze efectiv Georgia in cursul lunii septembrie, operatia urmand sa fie desavarsita in luna urmatoare.

Un bilant final al recentului seism international, care a pus sub semnul intrebarii armistitiul de doua decenii din­tre Rusia si NATO, este, desigur, prematur; cateva urmari imediate, unele cu efecte de lunga durata, se pot totusi intrevedea. Asadar, ce a castigat si ce a pierdut Rusia din actiunea militara impotriva Georgiei, care e ra­por­tul dintre profit si pierderi in urma acestei operatiuni?

Iesirea din hibernare a Rusiei

Cel mai insemnat rezultat dobandit a fost reafirmarea pe scena internationala printr-un act de forta, vestitor al iesirii din hibernarea si defensiva care au caracterizat po­litica externa a Rusiei in ultimii douazeci de ani. La ini­tia­tivele succesive ale Occidentului, sub conducerea SUA, Rusia a raspuns acum, pentru prima oara efectiv, cu o actiune ofensiva proprie, politica si militara, o incercare de a inversa cursul dominant, cu sens unic, al relatiilor internationale. Neindoielnic, la nivel mondial operatia s-a incheiat cu un esec; in schimb, e sigur ca in "vecinatatea imediata" - formula si realitate atat de scumpa condu­ca­to­rilor rusi - s-a resimtit puternic socul. Daca cei aflati sub scutul NATO - Tarile Baltice si Polonia - au mani­fes­tat hotarat dorinta de a consolida legatura protec­toa­re, unii dintre cei ramasi inca la portile cetatii sunt siliti sa supuna unei noi reflectii optiunea lor. E cazul Ucrai­nei, obiectiv major al preocuparilor conducerii din Krem­lin, care a fost aruncata intr-o criza politica majora de evo­lutia evenimentelor din Georgia si este silita sa reexa­mineze in profunzime optiunile posibile. Influenta psiho­lo­gica represiva a avut desigur actiunea si asupra velei­tatilor de emancipare nemanifestate inca ale mozaicului de popoare peste care domnesc conducatorii din Krem­lin. Nu mai putin insemnat e si efectul de intimidare scon­tat asupra aliatilor europeni ai SUA, supusi santajului energetic si mai sensibili la amenintarile militare din Ra­sa­rit, asadar mai inclinati la concesii si mai tentati de ideea de a deveni efectiv "a treia forta", intermediara in­­tre supraputerea de fapt nord-americana si cea rusa, care se straduieste sa redobandeasca acest statut. De la declansarea actiunii militare in Caucaz, dar mai ales dupa incheierea acesteia, conducatorii rusi nu au in­­cetat sa semnalizeze hotararea de a recupera statutul de supraputere, proclamand repetat decizia de a pune ca­pat pasivitatii, de a interveni activ in toate partile lumii, de a-si consolida legaturile economice si politice cu ori­ca­re alta putere, exclusiv in functie de interesele proprii, independent de orice alte considerente. Surprinde afir­ma­rea ostentativa si repetata a acestei noi directii de poli­tica mondiala, explicabila poate si prin nevoia resim­ti­ta de conducerea rusa de a atenua cu mijloace pro­pagandistice efectul de opinie al esecului suferit in Georgia. Indoielnic este castigul realizat prin autopro­cla­marea independentei Abhaziei si Osetiei de Sud - asa­dar ruptura lor oficiala de Georgia, careia ii apartin traditional -, dat fiind ca oricum cele doua provincii se aflau si inainte in sfera de dominatie a Rusiei prin incal­carea ordinii de drept creata in 1991.

Neindoielnic, conducerea din Kremlin a castigat prin actiunea impotriva Georgiei popularitate in randul popu­latiei ruse, traditional atasata politicii de forta a guver­nan­tilor ei, "servitute voluntara" cultivata de patura condu­ca­toare, care a oferit constant supusilor ei compensatii de orgoliu national pentru libertate si alte drepturi elemen­tare refuzate.

Regresul in istorie

Pasivul operatiei militare pare a depasi considerabil activul realizat. In primul rand, renuntarea la finalizarea actiunii: Georgia a ramas o tara independenta, orientata, probabil mai hotarat decat inainte de infruntarea cu Rusia, spre integrarea in NATO. Din declaratiile prese­din­telui rus Medvedev, care a amenintat Georgia, daca va repeta "agresiunea", cu o actiune militara similara ce­lei deja infaptuite, chiar in eventualitatea apartenentei tarii la NATO, reiese constientizarea probabilitatii aces­tei evolutii. Asadar, Georgia a ramas in afara sferei he­ge­monice a Rusiei si si-a consolidat perspectiva de a fi inclusa in NATO, cu toate implicatiile probabile ale aces­tei evolutii: politice, strategice si nu in ultimul rand eco­no­mice, anume posibilitatea de a instala conducte pentru transportul materiilor energetice in afara teritoriilor con­tro­late de Rusia.

Grave au fost urmarile direct strategice. Trecand peste toate amenintarile Rusiei, Polonia a pus pe loc ca­pat tergiversarii de mai bine de un an si jumatate in privinta hotararii de a accepta platforme pentru scutul antiracheta. Semn al determinarii NATO de a nu ingadui Rusiei sa-si duca pana la capat, adica pana la finali­za­rea politica, operatia militara, vase militare ale Aliantei si-au facut aparitia in Marea Neagra. In Romania a sosit o escadrila a aviatiei militare a SUA, angajata, impreuna cu aviatorii romani, in exercitii intense.

Probabil cel mai nociv efect de durata pentru Rusia e izolarea in care a impins-o atat interventia militara in Georgia, cat si desprinderea fortata din structura statala a acesteia a provinciilor Abhazia si Osetia de Sud. Cele ca­teva recunoasteri nesemnificative ale incalcarii suve­ra­nitatii si integritatii teritoriale a tarii agresate pun mai puternic in lumina refuzul covarsitor al statelor lumii de a accepta faptul implinit. "Rusia e din ce in ce mai izo­la­ta pe plan international", a constatat secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice. Remarcabil a fost refu­zul Uniunii Europene de a omologa in tacere agre­siu­nea rusa si hotararea de a prelua actiunea de infranare cu mijloace diplomatice a apetitului imperialist revigorat al Kremlinului. Interventia Europei in aceste imprejurari a avut darul sa lamureasca Rusia ca, in cazuri extreme, precum cel al actiunii militare in Georgia, efortul ei tra­ditional de subminare a aliantei SUA-UE e sortit ese­cu­lui. In schimb, aceeasi interventie europeana a oferit Ru­siei posibilitatea de a diminua propagandistic proportiile infrangerii suferite prin negocieri cu membrul minor al NATO, nu cu marele adversar, oficial recunoscut din nou si public denuntat, SUA.

"Criza georgiana", cum va fi calificata, probabil, in ma­nualele dedicate evolutiei relatiilor internationale in epoca postsovietica actiunea militara rusa din Caucaz in august-septembrie 2008, a mai avut darul de a da la o parte valul de aparenta intelegere intre marele invin­gator si marele invins al Razboiului Rece. Ajunsa la limi­ta celor mai grave consecinte pentru puterea ei tradi­tio­na­la, conducerea rusa a inteles ca a mimat zadarnic, timp indelungat, dorinta de intelegere si convergenta cu Oc­cidentul si a decis sa reintre pe scena marii politici mondiale printr-un act de forta. Recunoscandu-si public antagonistul principal, Kremlinul ataca fatis, repetat si dur, SUA si anunta masuri de infruntare a marelui adver­sar. De o parte, sunt preconizate majorari exorbitante ale bugetului militar pe anul urmator, testarea armelor noi - rachete balistice intercontinentale, destinate sa con­tracareze scuturile americane -, de alta parte, sunt spri­jiniti deschis sau macar indemnati la rezistenta ad­ver­sarii Statelor Unite din America Latina - in Venezuela au sosit avioane si vase militare ruse - si din Orientul Mijlo­ciu - Iranul, a carui eventuala agresare militara a fost declarata recent "inacceptabila" la Moscova. Vehe­ment atacata este globalizarea democratiei, declarata in­­velis ideologic al imperialismului american. Globalizarii democratice Kremlinul ii opune multipolaritatea mon­dia­la, formula de aparare a identitatii autocratice si impe­rialiste ruse traditionale. Adversarul prin­cipal fiind identi­ficat, noua politica rasunator proclamata de Kremlin poate fi caracterizata drept "USA first", reversul a ceea ce a fost caracterizat drept directia dominanta a politicii ex­terne nord-americane, "Russia first".

Pierderea cea mai grea care rezulta pentru Rusia din cea mai recenta intorsatura a politicii ei externe este in­­­sa regresul in istorie, intarzierea reformelor anuntate si mult exaltate de presedintele Medvedev, daca nu chiar abandonarea lor. Intreg programul politic de in­­fruntare cu libertatea in expansiune, cu globalizarea democratiei pre­supune si impune, in conditiile date, consolidarea auto­cratiei, negarea libertatii si re­pre­siu­nea ca recurs su­prem pentru inabusirea aspi­ra­tiilor ele­men­tare ale omului. Toate acestea pe termen lung, cu con­secinte dezastruoase, inclusiv pentru aspi­ratiile de pu­tere ale gu­vernantilor! Plusul de putere realizat in pre­zent se converteste intr-un minus grav in viitor. Intregul curs al istoriei ruse si mai ales sovietice - prin cresteri in salturi si prin succesive prabusiri - e marturia urmarilor ne­faste pen­tru insasi puterea conducatoare ale defa­za­ri­lor isto­ri­ce provocate de sugrumarea celui mai puternic sti­mulent al creatiei si al puterii derivate din ea: liber­tatea.

Intr-un moment critic pentru puterea sovietica la in­­ceputurile ei, in 1918, cand, sub presiunea superioritatii zdrobitoare a armatei germane, puterea sovietica a ac­cep­tat masivele concesii teritoriale impuse de puterile cen­trale, in cursul negocierilor de la Brest-Litovsk, Lenin a hotarat acceptarea clauzelor draconice ale capitularii invocand formula: "Dau spatiu ca sa castig timp". Din pacate, timpul castigat avea sa fie folosit nu pentru de­mo­larea autocratiei, ci pentru consolidarea ei intr-o formula noua, mult mai inumana social si contra­pro­duc­tiva politic, pe termen lung. Pusi in fata unei optiuni si­mi­lare, conducatorii Rusiei din zilele noastre sacrifica timpul, vital pentru intrarea efectiva in modernitate, de dragul spatiului imperial, dupa care jinduiesc, in spiritul a ceea ce s-a numit "geofagia rusa". Istoria va demon­stra desigur cat de nefasta a fost optiunea lor.