Pe aceeași temă
Sunt garanțiile de la Camp David suficiente pentru a restaura capitalul de credibilitate al Washingtonului în capitalele sunnite? „Cea mai mare problemă a noastră în regiune este aceea că suntem percepuți ca fiind în retragere, că puterea noastră este în declin și că suntem un partener pe care nu te poți baza“, spunea recent unul dintre cei mai direcți generali americani, Jim Mattis, fost șef al Comandamentului Central.
Summit-ul de la Camp David vine pe fondul dezvoltării unui climat de neîncredere acută în comportamentul Statelor Unite. O sumă de evenimente recente pare să fi generat serioase îndoieli asupra credibilității promisiunilor date de Administrația Obama: reticența de a-și respecta până și propria „linie roșie“, trecută de mult de regimul Assad prin folosirea de arme chimice împotriva propriului popor și care ar fi trebuit să determine lovituri americane „chirurgicale“; sau absenţa din prim-planul crizei ucrainene, deși America este una dintre marile puteri semnatare ale Memorandumului de la Budapesta, al cărui spirit era acela de a convinge un stat să renunțe la arsenalul său nuclear în schimbul unor asigurări de respectare a integrității sale teritoriale. La toate acestea se adaugă percepția, consolidată sub al doilea mandat Obama, pe fondul sechestrului bugetar al Pentagonului, de dezangajare din Orientul Mijlociu și de concentrarea pe nation-building-ul intern, departe de intervenționismul consacrat după atacurile de la 11 septembrie. Văzut din perspectiva Riadului, Orientul Mijlociu este de nerecunoscut: o Americă pe pilot automat, inerțială, chiar în retragere; un sistem al statului națiune sub asalt în Siria și Irak; o amprentă iraniană tot mai răspândită prin extensiile sale proxy – Hezbollah (Liban), gruparea Houthi (Yemen), milițiile șiite (Irak), regimul Assad (Siria). Și toată efervescența agresivă iraniană, în absența unei arme nucleare în mâinile Teheranului. Este genul de realitate care a forțat un aliniament greu de imaginat cu câțiva ani în urmă: o apropiere între Israel și arabii sunniți, o formulă în care, pentru unele capitale sunnite, Ierusalimul devine mai de încredere decât Washingtonul.
Perspectiva unui posibil acord nuclear cu Iranul devine o variabilă care poate complica încă și mai mult peisajul strategic deja schițat. Suspendarea sancțiunilor ar putea însemna deblocarea unor sume semnificative de bani, care pot fi folosiți pentru finanțarea arhipelagului de mișcări proxy deja existent, consolidând și mai mult rolul distructiv al Teheranului în regiune. În același timp însă, lipsa unui acord nuclear ar putea face regiunea și mai instabilă. În loc să restrângă și să modereze ambițiile iraniene, ar putea, dimpotrivă, să le impulsioneze, mărind disponibilitatea regimului de a-și asuma riscuri și de a merge până pe marginea prăpastiei. „Cel mai rău lucru pentru regiune ar fi un Iran înarmat nuclear, care s-ar putea ascunde în spatele descurajării nucleare pentru a se angaja și mai deschis în terorism, subversiune și sprijin pentru militantism. Deci, un Iran cu adevărat dezlănțuit ar fi unul care ar dispune de capacități nucleare robuste și, prin urmare, care s-ar simți încurajat să creeze și mai mult rău în regiune“, spunea, săptămâna trecută, Colin Kahl, consilierul pe probleme de securitate națională al vicepreședintelui Joe Biden.
Summit-ul de la Camp David se înscrie, așadar, într-o coregrafie mai largă a Administrației Obama, specifică regiunilor unde mari puteri revizioniste amenință securitatea aliaților Statelor Unite. Discursul și nuanțele folosite de Casa Albă săptămâna trecută se aseamănă cu exercițiile recente de reasigurare strategică desfășurate de Administrația Obama pe Flancul Estic al NATO sau în Extremul Orient. Însă Camp David implică și o altfel de echilibristică, pentru că miza era deopotrivă reasigurarea aliaților sunniți, fără însă a detona perspectiva acordului cu Iranul. Totul reamintește de perioada Războiului Rece, când tratatele de control al armamentelor încheiate cu URSS nu însemnau și o diminuare a garanțiilor de securitate oferite aliaților, miza fiind deopotrivă destinderea, cât și reasigurarea.
Punctual, summit-ul de la Camp David a reafirmat garanțiile de securitate deja prezente în discursurile Administrației de la Casa Albă. Însă, chiar dacă nu ne aflăm în fața unui pact de apărare colectivă asemănător tratatului NATO, așa cum ar fi dorit unele dintre statele arabe (și care poate chiar explică absența monarhului saudit), totuși asistăm la un upgrade calitativ, mergându-se dincolo de o garanție de tipul unui gentlemen agreement.
Se vorbește de un parteneriat strategic al cărui interes vital este securizarea independenței politice și a integrității teritoriale a statelor GCC (Consiliul de Cooperare al Golfului)* în fața unei agresiuni externe. „Statele Unite sunt gata să folosească toate instrumentele din portofoliu, inclusiv forța militară, pentru a ne securiza interesele noastre în regiune. Vom înfrunta agresiunea externă împotriva aliaților și partenerilor, așa cum am făcut în timpul Războiului din Golf“, anunța Obama pe scena Națiunilor Unite în 2013. Este și corolarul declarației summit-ului de la Camp David de săptămâna trecută dintre SUA și statele GCC: „SUA sunt gata să lucreze împreună cu statele membre GCC pentru a descuraja și confrunta o amenințare externă împotriva integrității teritoriale a oricărui stat GCC care este în contradicție cu Carta ONU. În eventualitatea unei astfel de agresiuni sau a amenințării unei astfel de agresiuni, Statele Unite sunt pregătite să lucreze cu partenerii GCC pentru a determina de urgență măsurile adecvate, inclusiv utilizarea forței militare pentru apărarea partenerilor GCC“. Astfel, Casa Albă a promis simplificarea procesului de transfer al unor sisteme de armament considerate esențiale pentru capacitatea defensivă a statelor sunnite, sprijin în coagularea unui sistem integrat de apărare balistică, inclusiv prin dezvoltarea unei capacități de avertizare timpurie. În același timp, Obama a avut grijă să transmită faptul că „scopul cooperării de securitate nu este acela de a perpetua o confruntare de durată cu Iranul sau de a marginaliza Iranul. Niciuna dintre națiunile noastre nu are vreun interes într-un conflict deschis cu Iranul“.
Dar dincolo de aceste dimensiuni relativ convenționale, care acoperă trăsăturile unei agresiuni tradiționale, în sensul Cartei ONU, parteneriatul de la Camp David se calibrează pe o amenințare mult mai probabilă, asociată războiului hibrid - agresiunea gri, low-cost, difuză, menită să creeze ambiguitate, prin forțe surogat, speculând fisurile din societate. De aceea s-a decis instituirea unor exerciții extinse, menite să testeze interoperabilitatea forțelor GCC în raport cu amenințările asimetrice, cu precădere în fața celor teroriste, sau a atacurilor cibernetice. Un capitol special este cel al securității maritime, cu accent pe asigurarea libertății de navigație (un bun comun global), o zonă în care Iranul pare tot mai decis să-și etaleze mușchii și chiar capacitatea de obstrucționare a comerțului prin Strâmtoarea Hormuz. Doar pe parcursul săptămânilor trecute, doua vase comerciale au fost hărțuite de nave militare iraniene, obligate prin focuri de armă să-și schimbe cursul, unul dintre ele fiind chiar sechestrat.
Sunt garanțiile de la Camp David suficiente pentru a restaura capitalul de credibilitate al Washingtonului în capitalele sunnite? Sau să oprească o eventuală cursă saudită spre atingerea aceluiași prag nuclear ca Teheranul? Recent, în Seul, prințul Turki bin Faisal, fostul șef al serviciilor secrete saudite, avertiza că „orice au iranienii vom avea și noi“. Spațiul de manevră al Administrației era oricum redus. Echilibristica sa trebuia să împace efortul de reasigurare al statelor sunnite cu protejarea procesului de negociere nucleară. Un accent excesiv pe primul obiectiv (prin formalizarea unui pact de apărare colectivă îndreptat explicit împotriva Iranului) ar fi putut să îl pună sub semnul întrebării pe al doilea. Însă poate ne aflăm la începutul unei noi arhitecturi de securitate și care, in extremis, dacă pariul lui Obama eșuează, poate fi extinsă până la „a include o umbrelă nucleară pentru aliați“ (Martin Indyk).